My precious... books.

by sirgod S, februarie 26 2011 21:13

Nu pot să fac un top, asa că le scriu așa cum îmi vin în minte.

  1. Codul lui Da Vinci - Dan Brown
  2. Simbolul pierdut - Dan Brown
  3. Îngeri și demoni - Dan Brown
  4. Conspirația - Dan Brown
  5. Fortăreața digitală - Dan Brown
  6. Cartea fără nume - Anonim
  7. Sfera - Michael Crichton
  8. Orașul infernului - Edward Lee
  9. Ultima mutare a regelui - Ronan Bennett 
  10. Douăzeci de mii de leghe sub mări - Jules Verne (Să nu aud comentarii, am citit-o la o anumită vârstă.)

 

Cam astea ar fi cartile care m-au impresionat. Fiecare într-un anume fel.

Tags:

Top 10

Platon: Mitul Peşterii

by Amalia Istrate S, februarie 26 2011 15:06

 

 

  Socrate: „Asemuieşte firea noastră în privinţa educaţiei şi a lipsei de educaţie cu următoarea întâmplare: iată mai mulţi oameni aflaţi într-o încăpere subpământeană, ca într-o peşteră, al cărei drum de intrare dă spre lumină, drum lung faţă de lungimea întregului peşterii (1). În această încăpere ei se găsesc, încă din copilărie, cu picioarele şi grumazurile legate, astfel încât trebuie să stea locului şi să privească într-o singură direcţie, fără să-şi poată roti capetele din pricina legăturilor. Lumina vine de sus şi de departe, de la un foc aprins înapoia lor; iar între foc şi oamenii legaţi este un drum aşezat mai sus, de-a lungul căruia, iată, e zidit un mic perete, aşa cum este, să zicem, paravanul scamatorilor, pus dinaintea celor ce privesc, deasupra căruia îşi arată ei scamatoriile”

Glaucon: „Văd”

- Mai încearcă să vezi şi că, de-a lungul acestui perete, nişte oameni poartă felurite obiecte care depăşesc în înălţime zidul, mai poartă şi statui de oameni şi alte făpturi de piatră sau lemn, lucrate în chipul cel mai divers. Iar dintre cei care le poartă, unii scot sunete, alţii păstrează tăcerea.
- Ciudată imagine şi ciudaţi sunt oamenii legaţi!
- Sunt asemănători nouă. Căci crezi că astfel de oameni au văzut, atât din ei înşişi cât şi din ceilalţi, altceva decât umbrele care cad, aruncate de foc, pe zidul dinaintea lor?
- Cum ar putea vedea altceva dacă întreaga viaţă sunt siliţi să-şi ţină capetele nemişcate?
- Iar dacă ei ar fi în stare să stea de vorbă unii cu alţii, nu crezi că ar socoti că, numind aceste umbre pe care le văd, ei numesc realitatea?
- Necesar.
- Şi ce-ar face dacă zidul de dinainte al închisorii ar avea ecou? Când vreunul dintre cei ce trec ar emite vreun sunet, crezi că ei ar socoti emisiunea sunetului fiind altceva în afara umbrei ce le trece pe dinainte?
- Pe Zeus, nu cred!
- În general deci, asemenea oameni nu ar putea lua drept adevăr decât umbrele lucrurilor.
- E cu totul obligatoriu.

- Priveşte acum în ce fel ar putea fi dezlegarea lor din lanţuri şi vindecarea de lipsa lor de minte: atunci când vreunul dintre ei s-ar pomeni dezlegat şi silit deodată să se ridice, să-şi rotească grumazul, să umble şi să privească spre lumină, făcând el toate acestea ar resimţi tot felul de dureri. Iar din pricina strălucirii focului n-ar putea privi direct acele obiecte, ale căror umbre le văzuse mai înainte. Ce crezi că ar zice dacă cineva i-ar spune că ceea ce văzuse până atunci nu erau decât deşertăciuni, dar că acum se află mai aproape de ceea-ce-este şi că, întors către ceea-ce-este, vede mai conform cu adevărul? În plus, dacă arătându-i fiecare dintre obiectele purtate, l-ar sili prin întrebări să răspundă ce anume este lucrul respectiv, nu crezi că el s-ar putea afla în încurcătură şi că ar putea socoti că cele văzute mai înainte erau mai adevărate decât cele arătate acum?
- Ba da.
- Iar dacă l-ar sili să privească spre lumina însăşi, nu crezi că l-ar durea ochii şi că ar da fuga îndărăt, întorcându-se spre acele locuri pe care poate să le vadă şi le-ar socoti pe acestea în fapt, mai sigure decât cele arătate? (2)
- Chiar aşa!
- Dar dacă cineva l-ar smulge cu forţa din locuinţa aceasta, ducându-l pe un suiş greu şi pieptiş, nedându-i drumul până ce nu l-ar fi tras la lumina soarelui, oare nu ar suferi şi nu s-ar mânia că e tras? Iar când ar ieşi la soare, nu i s-ar umple ochii de strălucire, astfel încât nu ar putea vedea nimic din lucrurile socotite acum adevărate?
- N-ar putea să le vadă, cel puţin pe moment.
- Cred că ar avea nevoie de obişnuinţă, dacă ar fi ca el să vadă lumea de sus. Iar mai întâi, el ar vedea mai lesne umbrele, după aceea oglindirile oamenilor şi ale lucrurilor, apoi în sfârşit lucrurile în sine. În continuare i-ar fi mai uşor să privească în timpul nopţii ceea ce e pe cer şi cerul însuşi, privind deci lumina stelelor şi a lunii mai curând decât soarele şi lumina sa în timpul zilei.
- Cum de nu.
- În sfârşit el va privi soarele. Nu în apă, nici reflexiile sale în vreun alt loc străin, ci l-ar putea vedea şi contempla aşa cum este.
- Necesar.
- După aceasta, ar cugeta în legătură cu soarele, cum că acesta determină anotimpurile şi anii, că el cârmuieşte totul în lumea vizibilă, fiind într-un fel răspunzător şi pentru imaginile acelea văzute de ei în peşteră (3).
- E clar că aici ar ajunge, după ce va fi străbătut toate celelalte etape.
- Atunci nu crezi că dacă omul acesta şi-ar aminti de prima sa locuinţă, de "înţelepciunea" de acolo, ca şi de părtaşii săi la lanţuri, el s-ar socoti pe sine fericit de pe urma schimbării, iar de ceilalţi i-ar fi milă?
- Cu totul.

- Iar dacă la ei ar exista laude şi cinstiri şi s-ar da răsplată celui mai ager în a vedea umbrele ce trec alături şi care îşi aminteşte cel mai bine cele ce de obicei se preced, se succed sau trec laolaltă şi care, în temeiul acestor observaţii, ar putea cel mai bine să prezică (4) ce urmează în viitor să se mai întâmple, ţi se pare oare că omul nostru ar putea să poftească răsplăţile acelea şi să-i invidieze pe cei onoraţi la ei şi aflaţi la putere? Sau ar simţi ce spune Homer, voind nespus "mai degrabă argat să fie pe pământ la cineva neînsemnat, sărman şi fără de stare" (5), consimţind să păţească orişice mai degrabă decât să aibă părerile de acolo şi să trăiască în acel chip?
- Aşa cred şi eu.

- Mai gândeşte-te şi la următorul aspect: dacă acel om, coborând, s-ar aşeza iarăşi în acelaşi loc de unde a plecat, oare nu ar avea ochii plini de întunecime, sosind deodată dinspre lumea însorită?
- Ba da.
- Iar dacă el ar trebui din nou ca, interpretând umbrele acelea, să se ia la întrecere cu oamenii ce au rămas întotdeauna legaţi şi dacă ar trebui să o facă chiar în clipa când nu vede bine, înainte de a-şi obişnui ochii, iar dacă acest timp cerut de reobişnuire nu ar fi cu totul scurt, oare nu ar da el prilej de râs? Şi nu s-ar spune despre el că, după ce s-a urcat, a revenit cu vederea coruptă şi că, deci, nici nu merită să încerci a sui? Iar pe cel ce încearcă să-i dezlege şi să-i conducă pe drum în sus, în caz că ei ar putea să pună mâinile pe el şi să-l ucidă, oare nu l-ar ucide? (6)
- Ba chiar aşa.
- Iată dragă Glaucon imaginea care trebuie, în întregime pusă în legătură cu cele zise mai înainte: domeniul deschis vederii e asemănător cu locuinţa-închisoare, lumina focului din ea - cu puterea soarelui. Iar dacă ai socoti urcuşul şi contemplarea lumii de sus ca reprezentând suişul sufletului către locul inteligibilului, ai înţelege bine ceea ce eu nădăjduiam să spun, de vreme ce aşa ceva ai dorit să asculţi. Dacă nădejdea aceasta e îndreptăţită, Zeul o ştie (7).
Opiniile mele însă acestea sunt, anume că în domeniul inteligibilului, mai presus de toate este ideea Binelui, că ea este anevoie de văzut, dar că, odată văzută, ea trebuie concepută ca fiind pricina pentru tot ce-i drept şi frumos; ea zămisleşte în domeniul vizibil lumina şi pe domnul acesteia, iar în domeniul inteligibilului chiar ea domneşte, producând adevăr şi intelect; şi iarăşi cred că cel ce voieşte să facă ceva cugetat în viaţa privată sau în cea publică, trebuie s-o contemple.
- Sunt de aceeaşi părere, în felul în care pot.
- Atunci fii de acord şi cu lucrul care urmează şi nu te mira că cei care ajung aici nu vor să se îndeletnicească cu afacerile omeneşti, ci mereu sufletele lor cată în sus, fapt firesc dacă aceasta se întâmplă după chipul imaginii înfăţişate mai înainte.
- E firesc.
- Dar crezi că e de mirare, dacă cineva, sosind de la contemplarea divinului la cea a lucrurilor omeneşti, se poartă cum nu trebuie şi se face de râs, având vederea încă slabă? Ţi se pare de mirare că, înainte de a se obişnui îndestulător cu bezna din lumea de aici, este silit, pe la tribunal sau pe aiurea, să se confrunte cu umbrele dreptăţii, sau cu statuile de la care provin umbrele şi să se ia la întrecere cu alţii în legătură cu acest subiect şi în felul în care sunt înţelese toate acestea de către oameni ce n-au văzut niciodată dreptatea însăşi?
- Nu este deloc de mirare.
- Dar dacă lumea ar avea minte şi-ar aminti că există două feluri de slăbire a vederii, provenind de la două feluri de pricini: o dată a celor ce vin de la lumină la întuneric, apoi a celor ce vin de la întuneric la lumină. Ar putea atunci gândi că acelaşi lucru se petrece şi cu sufletul, atunci când l-ar vedea tulburat şi incapabil să vadă ceva; n-ar trebui să râdă necugetat, ci s-ar cădea să cerceteze dacă nu cumva, venind sufletul de la o viaţă mai luminoasă, nu e pătruns de întuneric datorită neobişnuinţei; sau dacă, dimpotrivă, sosind de la mai multă neştiinţă înspre o viaţă mai luminoasă, nu s-a umplut de o mai mare strălucire. Astfel, pe cel dintâi l-ar socoti fericit pentru ceea ce i s-a întâmplat şi pentru ceea ce a trăit, în timp ce pe celălalt l-ar socoti vrednic de milă. Iar dacă totuşi ar voi să râdă de acesta din urmă, ar fi mai puţin ridicol să râdă de el, decât de cel care soseşte de sus, de la lumină.
- Foarte corect ceea ce spui.
- Aşa ceva trebuie să cugetăm despre aceste suflete, dacă ideile noastre sunt adevărate. Şi să nu socotim că educaţia este ceea ce unii pretind că ea este: într-adevăr ei susţin că pot aşeza ştiinţa într-un suflet în care ea nu se afla, ca şi când ar da vedere ochilor orbi (8).
- Da, ei susţin aşa ceva.
- Discuţia noastră arată însă că, după cum ochiul nu e în stare să se întoarcă dinspre întuneric spre strălucire, decât laolaltă cu întreg corpul, la fel această capacitate prezentă în sufletul fiecăruia, ca şi organul prin care fiecare cunoaşte, trebuie să se răsucească împreună cu întreg sufletul dinspre tărâmul devenirii, până ce ar ajunge să privească la ceea-ce-este şi la măreaţa lui strălucire. Aceasta numim Binele, nu? (9)
- Da.
- Iată deci arta "răsucirii" (10). Se pune problema în ce fel se va obţine transformarea cea mai rapidă şi mai eficace a sufletului. Nu-i vorba de a-i sădi "simţul văzului", ci de a-l face să "vadă" pe cel care are deja acest simţ, dar nu a fost crescut cum trebuie şi nici nu priveşte unde ar trebui.
- Aşa se pare.
- Celelalte aşa-zise virtuţi ale sufletului par să fie cumva apropiate de virtuţile trupului - de fapt ele nu există în el mai înainte, ci doar mai târziu apar în obiceiuri şi în ocupaţiile omului. Însă capacitatea de a cugeta are, mai degrabă decât orice altceva, parte de ceva divin pare-se, de ceva care face ca ea să nu-şi piardă puterea niciodată. Numai că ea poate deveni, dând urmare "răsucirii" ceva folositor şi util, sau nefolositor şi vătămător. Ori n-ai observat la cei socotiţi ticăloşi dar iscusiţi, că măruntul lor suflet e ager la vedere şi priveşte cu ascuţime scopurile spre care s-a îndreptat, ca unul ce nu are o vedere slabă, dar e silit să slujească răului, încât, cu cât ar fi mai ager la vedere, cu atât ar săvârşi mai multe răutăţi?
- Ba da.
- Dacă atunci s-ar tăia încă din copilărie această parte rea a sufletului, i s-ar tăia atunci legăturile de rudenie cu devenirea, precum cu un plumb nevrednic, legături care, înclinând spre mâncăruri şi plăceri de acest fel, spre bucuriile ospeţelor, întorc în jos privirea sufletului. Or, dacă s-ar îndepărta de ele şi s-ar întoarce către adevăr, aceeaşi putere aparţinând aceloraşi oameni, l-ar vedea atunci cu multă agerime, la fel cum vede şi lucrurile asupra cărora este acum îndreptată.
- E verosimil.
- Verosimil e şi următorul lucru: nu este necesar, în temeiul celor de dinainte ca nici cei needucaţi şi lipsiţi de experienţa adevărului să nu poată vreodată cârmui ca lumea cetatea, dar nici cei lăsaţi să-şi consume până la capăt viaţa în învăţătură? Primii deoarece duc lipsa unui principiu unic, pe care avându-l în vedere, să facă tot ceea ce fac, în viaţa privată şi în public; ceilalţi fiindcă de bunăvoie nu vor acţiona, socotind că au şi ajuns să vieţuiască în Insulele Fericiţilor.
- Adevărat.
- Este prin urmare, sarcina noastră, a celor ce durăm cetatea, să silim sufletele cele mai bune să ajungă la învăţătura pe care am numit-o mai înainte "supremă", anume să vadă Binele şi să întreprindă acel urcuş, iar după ce, fiind sus, vor fi privit îndeajuns, să nu li se îngăduie ceea ce acum li se îngăduie.
- Ce anume?
- Să rămână pe loc şi să nu mai vrea să coboare îndărăt la acei oameni înlănţuiţi (11), nici să ia parte la greutăţile şi cinstirile lor, fie că sunt mai mult sau mai puţin vrednice.
- Dar nu le vom face o nedreptate şi nu îi vom lăsa să trăiască mai rău, când lor le este cu putinţă să trăiască mai bine?
- Iarăşi ai uitat prietene (12) că legea nu se sinchiseşte ca o singură clasă să o ducă deosebit de bine în cetate, ci ea orânduieşte ca în întreaga cetate să existe fericirea, punându-i în acord pe cetăţeni prin convingere şi constrângere, făcându-i să-şi facă parte unul altuia din folosul pe care fiecare poate să-l aducă obştii. Legea face să fie în cetate astfel de oameni, nu ca să-l lase pe fiecare să se îndrepte pe unde ar vrea, ci ca ea să-i folosească pentru a întări coeziunea cetăţii.
- Adevărat, am uitat.
- Cugetă deci Glaucon şi vezi că nu le vom face o nedreptate celor care devin ca noi filosofi, ci le vom prescrie un principiu drept, determinându-i să poarte de grijă celorlalţi şi să vegheze asupră-le. Le vom spune că filosofii apăruţi în alte cetăţi nu iau parte în chip firesc la problemele acelor cetăţi: căci ei apar acolo de la sine putere, în pofida constituţiei fiecărei cetăţi; şi este drept ca ceea ce creşte de la sine, nedatorând nimănui hrană, nici să nu aibă în vedere să o asigure vreunuia. "Noi însă - vom zice - v-am născut pe voi domni şi regi peste voi înşivă şi peste restul cetăţii, ca într-un stup (13). Voi sunteţi mai bine şi mai desăvârşit educaţi decât filosofii din alte cetăţi şi mai potriviţi să participaţi la ambele: şi la filosofie şi la cârmuire. Prin urmare, fiecare la rândul său, trebuie să coboare către locuinţa comună a celorlalţi şi trebuie să se obişnuiască a privi obscuritatea. Căci de îndată ce vă veţi fi obişnuit cu ea, o veţi vedea de nenumărate ori mai bine decât cei de acolo şi veţi şti ce este fiecare dintre umbre şi a cui umbră este, fiindcă voi aţi contemplat adevărul despre cele frumoase, drepte şi bune. În acest caz voi (ca şi noi) veţi dura cetatea în stare de trezie iar nu de vis, aşa cum sunt durate azi majoritatea cetăţilor, de către cei ce se luptă unii cu alţii pentru nişte umbre şi se sfădesc pentru dreptul de a cârmui, ca şi când acesta ar fi ceva însemnat. Adevărul este că cetatea în care cei meniţi să conducă doresc cel mai puţin să conducă este, în chip necesar, cel mai bine şi mai neînvrăjbit durată; iar cea în care cârmuitorii se poartă pe dos, arată pe dos decât prima" (14)
- Absolut.
- Atunci, oare crezi că nu ne vor da ascultare odraslele noastre, după ce vor auzi toate acestea şi nu vor voi să poarte partea lor de povară în cetate, fiecare când îi soseşte rândul, ci vor voi doar să locuiască toată viaţa unii împreună cu ceilalţi, într-un loc al purităţii?
- E cu neputinţă. Căci le vom prescrie ceva drept unor oameni drepţi. Iar fiecare dintre ei se va îndrepta către conducere ca spre ceva silnic mai curând decât spre orice altceva, invers decât fac conducătorii de acum, din fiecare dintre cetăţi.
- Astfel stau lucrurile prietene. Dacă celor meniţi să conducă le vei afla o viaţă mai bună decât cea de conducător, este cu putinţă să ai o cetate bine orânduită. Căci numai în ea vor domni cei cu adevărat bogaţi, nu în bani, ci în ceea ce trebuie să fie bogat omul fericit: într-o viaţă bună şi raţională. Dacă vor veni în viaţa publică cei care acasă sunt cerşetori şi flămânzi, socotind că de aici - din domeniul public - le va fi dat să pună mâna pe bine, nu e cu putinţă să ai o cetate bine orânduită. Fiindcă odată ce cârmuirea ajunge un obiect de dispută, războiul pătrunzând în casă şi în interior, el îi nimiceşte şi pe cârmuitori şi pe restul cetăţii.
- Cu adevărat.
- Dar cunoşti vreo altă viaţă, în afară de cea proprie adevăratei filosofii, care să dispreţuiască demnităţile politice?
- Nu, pe Zeus!
- Aşadar este necesar ca spre cârmuire să nu se îndrepte cei care o îndrăgesc. Căci altminteri cârmuitorii devin rivali în iubire şi se luptă unii cu alţii.
- Cum să nu?
- Pe care alţii, deci, îi vei determina să se îndrepte spre paza cetăţii, decât pe cei care, mai întâi, sunt cei mai buni cunoscători ai condiţiilor ce fac o cetate să fie cel mai bine alcătuită, dar care, în plus, mai au şi alte cinstiri (decât cele politice), ca şi o viaţă mai bună decât cea politică?
- Pe nimeni alţii.


Note

(1) Expresia greacă lasă mult de dorit în privinţa exactităţii (...) De fapt Platon spune că drumul este lung în comparaţie cu peştera, ceea ce înseamnă că lumina soarelui nu va ajunge înăuntru şi că ieşrea prizonierilor va fi foarte dificilă.

(2) Identificarea adevărului cu evidenţa este foarte limpede aici

(3) Focul este văzut, desigur, ca un fel de "reproducere" şi, în acelaşi timp, ca un "efect" al soarelui

(4) Oamenii din peşteră "prezic" ce se va întâmpla, în baza unor date empirice. Ei nu cunosc cauzele şi sensul fenomenelor pe care le înregistreză şi le prevăd

(5) Odiseea, 489-490

(6) Aluzie, desigur, la procesul şi la condamnarea lui Socrate, acuzat de a-i fi corupt pe tineri.

(7) Alegoria Peşterii răspunde şi reia celelalte două imagini analogice prezentate mai înainte în Republica: cea a Soarelui şi cea a Liniei - domeniul vizibilului corespunde peşterii, iar domeniul inteligibilului corespunde "lumii de sus"

(8) Evident se face aluzie la teoria platonică despre ştiinţă ca "rememorare" (anamnesis)

(9) Expresia lui Platon nu trebuie luată stricto senso. Prin ceea-ce-este Platon are aici în vedere, probabil, întreg domeniul inteligibilelor, în cadrul cărora, într-adevăr, Binele pare a fi partea "cea mai luminoasă" şi "mai adevărată", dacă neglijăm diferenţa specifică între Bine şi Inteligibil

(10) Pentru a se ajunge la adevărata ştiinţă, crede filosoful, nu este suficientă o remarcabilă dezvoltare şi antrenare a inteligenţei, nici o multiplicare a cunoştinţelor, aşa cum credeau sofiştii şi cum credem şi noi azi, ci trebuie ca întreg sufletul "să se întoarcă spre lumină", să se schimbe, să sufere laolaltă cu organul prin care cunoaşte şi să biruie piedicile împreună cu acesta. Astăzi nu ne interesează care sunt calităţile sufleteşti, sensibilitatea, însuşirile morale ale unui matematician, biolog ori fizician, atunci când dorim să-i utilizăm strict în cadrul profesiei lor, ci numai performanţele lor intelectuale. Valorile intelectuale sunt astfel, separate de cele etice şi acelaşi lucru se întâmplă, în mare parte, şi în artă. Or exact această scindare interioară i se părea lui Platon o barieră puternică dinaintea oricărui proces veritabil de cunoştere şi, de aceea, unificarea interioară (pe care o numeşte oikeiopragia) devenea atât condiţia, cât şi scopul acestuia

(11) E interesant că Platon se referă la cetatea sa "bună", guvernată de filosofi şi nu la cetăţile reale. S-ar fi putut crede că cei de aici se află în "stadiul doi", al celor care privesc focul, nemaifiind constrânşi să vadă doar umbrele. Căci în această cetate nici tehnicile "mimetice", nici amăgitoarea retorică nu-şi au locul.

(12) Adeimantos fusese cel care se întrebase, într-un capitol anterior, dacă nu cumva paznicii sunt mai nefericiţi decât ar fi putut să fie

(13) Grecii vorbeau despre "regele" şi nu despre "regina" albinelor

(14) Este reluată ideea anterioară potrivit căreia bunul cârmuitor nu apucă frâiele de bunăvoie



(traducere şi note de Andrei Cornea)


Decriptări ale simbolurilor:

- peştera reprezintă lumea închisă, limitată, redusă la posibilităţi minime de cunoaştere; 
- oamenii legaţi simbolizează condiţia limitată a existenţei umane, redusă doar la iluzie, deoarece singura modalitate cunoscută de ei este cea a umbrelor; 
- umbrele reprezintă universul de referinţă al oamenilor legaţi şi, prin confundarea lor cu realitatea, ele reprezintă iluzii - ele nu au o existenţă de sine stătătoare, ci sunt condiţionate atât de lumină, cât si de obiecte; 
- zidul, ca loc al proiecţiei umbrelor, este cadrul existenţei oamenilor legaţi prin faptul că este cadrul de semnificare a realităţii lor; 
- focul este simbolul cunoaşterii specifice peşterii, o cunoaştere limitată, imperferctă, degradată, redusă la aparenţă (trimite la ceva care se iveşte şi se instituie într-o modalitate senzorială, accesibilă simţurilor); 
- obiectele semnifică realitatea peşterii, una redusă la aparenţe, deoarece singura modalitate de cunoaştere a lor este cea sensibilă; 
- drumul de ieşire arată posibilitatea depăşirii stadiului limitat al existenţei;

- stările de durere şi orbire resimţite în contextul eliberării atestă depăşirea unui tip de existenţă, si accederea la un nivel superior;
- refuzul de a accepta noua realitate indică necesitatea unui proces în care sensul lumii se instituie, un proces prin care semnificaţia realităţii se construieşte treptat, prin apropierea progresivă de noul stadiu;

 
- cunoaşterea progresivă a realităţii solare arată că atingerea adevărului se obţine în etape, fiecare etapă fiind un progres şi un alt nivel de existenţă; 
- astrele, luna simbolizează lumea Ideilor ca fiind singura realitate; 
- Soarele are o dublă semnificaţie: 1. este simbolul cunoaşterii veritabile, prin care desemnăm ajungerea în dimensiunea Ideilor; 2. în ansamblul Ideilor, există o Idee care are un statut mai important, comparativ cu celelalte, iar această Idee este Ideea Binelui;
- Ideea Binelui este cea care conferă stralucire, puritate şi perfecţiune celorlalte Idei, fără însă să putem vorbi de o degradare a Ideilor, de aspecte relative sau impure în sfera Ideilor;
- primatul Ideii Binelui în raport cu celelalte Idei nu este nici cronologic, nici cazual sau valoric;
- Ideea Binelui Platon o gândeşte în sens metafizic, nu moral, ca Idee ce asigură şi certifică celelalte calităţi ale Ideilor; 
- reflexiile constituie primele realităţi cunoscute de omul eliberat şi sunt cele care exprimă, într-o prima fază, Ideile; în ansamblul teoriei lui Platon, ele sunt elemente de legatură între lucrurile sensibile şi Idei şi vor fi identificate de Platon cu numărul matematic; 
-  numarul constituie entităţile intermediare între lucruri sensibile şi Idei, din două motive principale:
1. acceptand influenţa de ordin pitagoric şi preluând tradiţia, Platon va considera că matematica exprimă realitatea din lume;
2. numărul are însuşiri duale care ne permit să-l asociem atât Ideilor, cât şi lucrurilor sensibile: fiind o construcţie abstractă, el este asimilat sferei inteligibilului, iar prin aspectul cantitativ prezent în măsurile de tot felul numărul este asimilat lucrurilor sensibile; 

- coborârea indica posibilitatea demersului descendent de la Idee la lucruri sensibile, demers corelat cu cel ascendent de la lucruri sensibile la Idee;

- Mitul Peşterii ilustrează demersul progresiv, gradual de la un stadiu inferior de existenţă, la existenţă în dimensiunea Ideilor.
- Demersul ascendent este fundamentat pe considerarea fiinţei ca fiind ierarhizată, stratificată (fiinţa este înteleasă ca ansamblul modalităţilor de existenţa, ca "ceea ce este").
- Conform Mitului Peşterii nivelurile ontologice (=de existenţă) ale fiinţei sunt:
Mitul Peşterii -- Analogia liniei divizate
ontologic -- epistemic
umbre -- pistis (credinţă)
obiecte sensibile -- doxa (părere, opinie)
-------------------------------------------------------------------------
reflexiile -- dianoia (cunoaşterea matematică/intelect.)
Ideile -- episteme (cunoaşterea supremă/Ştiinţa)

- Pentru concepţia platoniciană ascensiunea sub aspect ontologic este, în acelaşi timp, şi o ascensiune a cunoaşterii.
- Denumind ascensiunea, în Mitul Peşterii, ca "urcuş al sufletului către locul inteligibilului", Platon concepe planul ontologic si epistemic (=de cunoaştere) ca fiind interdependente.
- Din acest punct de vedere, fiecărui nivel ontologic îi corespunde un nivel epistemic, în sensul unui proces care are ca finalitate cunoaşterea Ideilor.
- Determinarea nivelurilor epistemice Platon o realizează într-un fragment din Republica, cunoscut sub numele de "Analogia liniei divizate". 
- Ca modalităţi de cunoaştere, Platon teoretizează dialectica şi anamneza (reamintirea).



_________________________________________________________

Platon - Mitul Pesterii (din Republica).pdf (71.76 kb)

 

 

Tags:

Amalialand

Unstoppable (2010)

by Andu Istrate V, februarie 25 2011 19:56

 

   UNSTOPPABLE este despre un tren cu chimicale si combustibil care e lasat in ultima viteza fara mecanic si prinde o viteza foarte mare, iar politia si autoritatile incearca sa il opreasca, dar nu reusesc. Doi oameni de la caile ferate sunt informati ca vor trece pe langa tren, iar unul dintre ei cu vechime in meserie de 28 de ani lasa vagoanele si se duce dupa el cu spatele incercand sa se lege si sa il opreasca. Trenurile trebuie legate asa ca tipul cu vechime ii spune celuilalt sa iasa si sa lege trenurile. Dupa ce iese si incearca sa lege trenul, observa ca nu a cazut carligul de prindere si incearca sa il prinda, dar se raneste la picior. Cand se intoarce in cabina, el si cu prietenul lui incearca sa franeze, dar nu reusesc, asa ca cel cu vechime iese si cupleaza franele apoi vine o masina si il duce pe celalalt la capatul din fata al trenului cu combostibil apoi intra in cabina si opreste trenul.

 
Aici este trailer-ul: http://www.youtube.com/watch?v=JA63glohLhg
 
ACEST FILM A FOST INSPIRAT DINTR-O POVESTE REALA

Tags:

Film is a mosaic of time

Julie Garwood: Dorinta rebela

by andreea stoica Mi, februarie 23 2011 14:12

                                                     

 

 

Nr. pag.: 343

  Anul aparitiei: 2006

  Categorie: Romane de dragoste

 

                  1788.... Ducele de Braxton este injungiat de unul dintre cei trei atacatori in propria sa casa. Acesta reuseste totusi sa ii arunce arma din mana lui Dugan. Fiica sa in varsta de patru ani este trezita de zgomote si coboara spre tatal sau speriata. Incercand sa-l ajute, ia arma de jos, fuge dar se impiedica, acesta cade si din inertie apasa pe tragaci....glontul nimerindu-l pe Dugan.
                 Urmatoarea zi, Braxton  ia o decizie radicala: Caroline va pleca la verisorii ei din Boston, iar cand cei trei atacatori vor muri, o va chema inapoi in Londra. Pana atunci tanara va fi in siguranta acolo.
                 Paisprezece ani, ducele a trait singur. Fara draga sa sotie care a murit demult, si fara iubita lui fiica, Caroline. Dar aceasta urma sa vina la Londra dupa chemarea tatalui sau. Fata parea uimita dar si entuziasmata de chemarea acestuia. Se tot intreba de ce nu a facut asta cu mult timp inainte.... sau de ce a trimis-o la rudele ei, ...avea multe intrebari pe care dorea sa i le puna. 
                 Drumul spre Londra impreuna cu verisoara sa Charity si aparatorul ei Benjamin nu a fost foarte linistit.... in timp ce verisoarele erau ingandurate despre aceata chemare, cateva impuscaturi spulbera linistea. Caroline isi ia pistolul din teaca. Tanara are experienta in astfel de cazuri, mai ales ca verisorii ei au invatat-o totul despre lupta. Ea observa o caleasca, vreo patru atacatori si prizonierul lor caruia ii curgea sange din picior. Fara resentimente, Caroline il impusca pe unul dintre atacanti in brat. Observand cele intamplate, cu totii urca pe caii speriati si pleaca. Caroline urca si ea in caleasca atenta si incepe sa ii examineze piciorul victimei. Rana nu era foarte grava, asa ca a dezinfectat-o si a bandajat-o. Omul i-a spus Carolinei ca nu doreste sa i se descopere identitatea. El nu vrea sa afle toata Anglia de intamplarea aceasta rusinoasa deoarece este un om foarte cunoscut in aceste tinuturi.    
               Brusc se aud niste copite, dar se pare ca nu erau provocate de calul lui Benjamin. Caroline se uita la barbatul puternic care inainta spre ei cu un pistol. Fata uimita ia in mana arma ei descarcata, dar nu conta asta atata timp cat doar ea stia.
              Caroline se da jos din caleasca si incepe sa vorbeasca cu barbatul. Ii spune sa arunce arma, amenintandu-l ca-i impusca armasarul. Barbatul puternic pe nume Bradford nu ia in seama cuvintele fetei, in schimb ii face cu ochiul omului din caleasca. Caroline este uimita si isi da seama ca cei doi se cunosc. Amandoi se duc inauntru la barbatul ranit. Vorbesc ce vorbesc pana apare Charity. Aceasta ii spune ca trebuie sa plece. Celor doi barbati le pare rau deoarece mai vroiau sa stea de vorba cu frumoasa Caroline. Cel putin sperau sa o revada.
            Caroline, Charity si Ben isi continua drumul. Charity ii povesteste Carolinei despre dragostea pe care i-o poarta lui Paul Blanchy. Acesta s-a dovedit a fi un ticalos dupa ce i-a promis lui Charity ca o ia de sotie, iar acesta nu a mai aparut de cand a plecat in port. Fata indragostita a inceput sa planga, iar Caroline a incercat sa o consoleze.
            Cei trei ajung in sfarsit la Londra. Caroline nu are de gand sa ramana prea multi timp aici deoarece i-a promis lui Charity ca se va intoarce la Boston unde o asteapta toti. Prima discutie cu tatal sau, o face pe Caroline sa fie atasata de el, desi nu il mai vazuse de paisprezece ani. Ducele de Braxton este foarte incantat de fiica sa si i-a promis ca intr-o buna zi o sa-i dezvaluie intreg adevarul in legatura cu trimiterea ei in Boston.
           Au trecut doua saptamani iar Caroline sa distreaza de minune cu noua ei viata. Aceasta se gandeste nu se va tine de promisiunea acordata verisoarei ei.
           Ducele de Braxton este invitat la un bal gazduit de un prieten foarte bun. Acesta le ia pe fiica sa si pe Charity. Acolo se aflau multi oameni de vita nobila. Caroline atragea atentia cu frumusetea ei . Dar cel mai mult, ii atragea pe cei doi barbati Bradford si George, prizonierul ranit care este tocmai conducatorul statului. Caroline ii observa, iar acesta accepta cu greu invitatia la dans a lui Bradford. Dupa aceasta, Caroline impreuna cu barbatul puternic stateau pe balcon si vorbeau. Acolo, Bradford ii face curte iar Caroline il respinge, desi nimeni nu stie ce sentimente ii poarta.
            Ducele de Braxton este invitat la multe baluri impreuna cu fata sa. Bradford fiind duce este si el de asemenea invitat. Bineinteles ca cei doi indragostiti profita de fiecare ocazie si stau de vorba.
            Charity reuseste cu ajutorul lui Bradfotd si al Carolinei sa ajunga acasa la Paul Blanchy. Acolo, si-a dat dat seama de ce Paul nu a mai dat niciun semn de viata. El a suferit un accident pe port, iar acesta l-a desfigurat. Doar ca acesta nu stia ca iubita sa Chariy nu este interesata de aspectul fizic. Fata era foarte fericita ca in sfarsit il avea pe Paul langa ea.
           Timpul a trecut iar Paul si Chairity s-au casatorit, acelasi lucru facandu-l Caroline si Bradford. Ei sunt foarte fericiti ca isi impartasesc iubirea reciproc. Caroline impreuna cu sotul ei traiesc acum la Bradford Hills, casa lui Brad.
            Caroline se pune pe ganduri dupa ce trece printr-o serie de sperieturi: este impinsa pe scari la unul dintre baluri, primeste scrisori miselesti, iar roata trasurii ei sare in timpul unei calatorii, aproape omorand-o. Bradford afla ca toate acestea erau planuite de unchiul ei Franklin, care nu mai avea bani si incerca sa o faca pe Caroline sa plece inapoi la Boston pentru  a se supara fratele lui Franklin, Marchiz si sa o dezmosteneasca. Iar apoi lui sa ii ramana mai multi bani. Initial, Bradford si Braxton au crezut ca era o ruda a celui care a murit in urma cu paisprezece ani si vrea sa se razbune.
           Pentru a fi protejata, Caroline este este dusa la Bradford Place (prima casa a familiei lui Brad) de catre sotul ei. Intre timp, ea afla motivul care a facut-o sa stea paisprezece ani departe de tatal sau.
          In data implinirii de cincisprezece ani de la injungerea lui Braxton, Bradford il urmareste pe Franklin. Il doboara de pe cal, amandoi cad, Bradford se rostogoleste dar Franklin a suferit o fractura mortala la gat. Acesta este dezamagit ca nu i-a putut oferi o moarte mai razbunatoare. Totusi, acesta i-a lasat cadavrul acolo, pentru a fi mancat de ciori. Caroline si Brad pleaca la Bradforf Hills cu inima impacata stiind ca nu se mai aflau in pericol.
          Cartea se sfarseste cu un neasteptat epilog in care se spune ca intr-o zi, cand Bradford s-a intors acasa, in dormitorul lui se afla Caroline impreuna cu doi barbati...   

Tags:

Pagini de şcoală

Extreme Trucker 2

by Andu Istrate D, februarie 13 2011 13:56

 

 

EXTREME TRUCKER 2 este un joc in care trebuie sa transporti diferite incarcaturi mari si costisitoare. Jocul este gen simulator, fiind foarte realist si 3D. Sunt mai multe versiuni. La fiecare transport trebuie sa schimbi TIR- ul sau CAMIONUL. Exsista si versiuni cu volanul pe dreapta. In joc poate fi primavera, vara etc. Poate si  sa ploua si sa ninga. Camioanele au decoratiunile interioare tipice camionagiilor, de exemplu ventilatoare, stegulete si tot felul de zorzoane pe care le pun camionagii. Fiecare transport are un timp limita si un indicator care iti arata cat de avariata e incarcatura.

 

 

Iarna, daca nu esti atent, te poti scufunda cu tot cu camion.

 

 

 

Unele incarcaturi sunt atat de mari incat trebuie doua trei remorci.

 

 

 

Aici este gameplayul: http://www.youtube.com/watch?v=QNdzOJz8oJA

 

 

Tags:

Joc şi joacă

The Sims 3 Ambitions

by Andu Istrate V, februarie 11 2011 23:32

 

 

THE SIMS 3 AMBITIONS e o versiune mai avansata a THE SIMS 3. Ea include: scaune de tatuat, motociclete, masini de spalat rufe (etc). Contine si meserii noi cum ar fi detectiv, pompier, vanator de fantome, vanzator, stilist, sculptor, pictor (etc).

 

 Aici e gameplayul : http://www.youtube.com/watch?v=EymC48F6VlM

 

 

 

 

 

Tags:

Joc şi joacă