2 CELLOS - Violoncelul, aşa cum nu l-aţi mai auzit

by Amalia Istrate D, octombrie 30 2011 16:43

 

2CELLOS este un duet cel puţin inedit, format din Stjepan Hauser şi Luka Sulic. Originalitatea acestei asocieri vine, în primul rând, din faptul ca instrumentul-vedetă este violoncelul. Al doilea aspect este legat de faptul ca muzica interpretată reprezintă coveruri ale unor cântece pop consacrate, de la U2 la Michael Jackson. Vedeta pop americană se pare că este chiar cea care i-a inspirat pe cei doi foarte tineri violoncelişti să pornească împreună pe acest drum. "Smooth Criminal" este una dintre piesele de rezistentă ale trupei 2CELLOS.

Succesul 2CELLOS începe în ianuarie 2011, după ce versiunea piesei "Smooth Criminal" a lui Michael Jackson este încărcată pe YouTube de Stjepan Hauser şi Luka Sulic. Cei doi devin peste noapte primii violoncelişti care cunosc succesul imediat şi trăiesc pe propria piele "visul american". Niciun alt muzician clasic nu s-a bucurat vreodtă de atâta publicitate şi de o asemenea atenţie din partea media. Cei doi tineri au semnat un contract cu SonyMasterworks şi au fost sunaţi personal de Elton John şi invitaţi să participe într-un turneu mondial alături de acesta.

La scurt timp după postarea pe YouTube a videoclipului lor, şi-au făcut debutul la televiziune, fiind invitaţi în SUA la The Ellen DeGeneres Show.

Restul este, de acum, istorie.

Cine sunt cei doi CELLOS?

Stjepan Hauser nici nu a împlinit încă 25 de ani şi este unul dintre cei mai cunoscuţi violoncelişti din Europa, concertând alături de orchestre simfonice de prestigiu din Asia, SUA şi Europa. Este laureat al celui mai prestigios concurs de muzică din Anglia şi a câştigat până acum nu mai puţin de douăzeci şi unu de premii muzicale naţionale şi internaţionale.

Luka Sulic este un tânăr violoncelist a cărui reputaţie creşte cu fiecare apariţie. A câştigat, de asemenea, o serie de premii în domeniul muzicii clasice şi a cântat împreună cu orchestre simfonice celebre din Japonia, America de Sud, Australia sau Europa. În prezent, studiază cu Mats Lidstrom la Academia Regală de Muzică din Londra.

 

 

______________________________________________________ 

2CELLOS - Smooth Criminal.m4a (8.42 mb)

2CELLOS - Welcome To The Jungle.m4a (6.47 mb)

2CELLOS - Fields of Gold (Bonus Track).m4a (6.00 mb)

 

 

Tags:

Just music...

Placebo

by Kєєp Tнﻉ MλGiC SεCяEt D, octombrie 30 2011 15:00

 

Placebo este o formatie de muzica rock alternativ, infiintata in Anglia in 1994. Membrii formatiei sunt, la momentul actual, Brian Molko, Stefan Olsdal si Steve Forrest.

Pana in prezent, Placebo au lansat sase albume de studio, o colectie de single-uri, doua compilatii si douazeci si noua de single-uri.

Considerati de unii critici drept varianta glam a formatiei Nirvana din cauza imaginii androgine pe care o afiseaza, Placebo continua sa fie una dintre formatiile cele mai de succes ale rock-ului alternativ contemporan.

Primul album, Placebo, abordeaza lucrurile dintr-un unghi predominant erotic (piesa "Nancy Boy" fiind un bun exemplu in aces sens, insa nu lipsesc si frustrarile de tip adolescentin, ideea cum ca nimeni nu te poate intelege. O data cu cel de-al doirlea album, "Without you I'm Nothing" tonul versurilor ia o turnura putin mai introspectiva si mai melancolica, ton ce se mentine si pe urmatoarele doua albume.)

Cel de-al cincilea album, "Meds" este recunoscut de catre trupa fiind cel mai intunecat de pana atuni, tema principala fiind dependentele de tot felul, fie ca e vorba despre dependenta de medicamente,droguri ca in "Meds" sau despre dependenta de o persoana ("Pierrot the Clown"). In opozitie cu acest album, dra si cu albumele anterioare, "Battle for the Sun" are un ton mult mai optimist, explorand teme precum speranta intr-un viitor luminos sau erotismul pur, lipsit de amaraciunea despartirii sau tradarii.

 Unele dintre melodiile mele preferate sunt Battle for the Sun si I know

 

 

________________________________________________________

Placebo - My Sweet Prince.mp3 (5.27 mb)

Placebo - Battle for the Sun.mp3 (7.59 mb)

 

Tags:

Just music...

Noaptea cărţilor deschise - Ediţia de toamnă (târzie)

by Amalia Istrate S, octombrie 29 2011 22:54

 

 

Va invitam la evenimentul ce va fi gazduit de Libraria Humanitas din Ramnicu Valcea luni, 31 octombrie ,de la ora 20.00 pana tarziu,la ora 23.00

"Noaptea cartilor deschise"

O seara magica unde parinti, bunici si copii se regasesc impreuna pentru cateva ore in lumea cartilor. 

Libraria Humanitas Virgil Ierunca va ofera un cadou special 
pentru aceasta seara - o reducere de 10% pentru toate cartile ce vor fi achizitionate la acest eveniment.



Evident, sunt invitati toti prietenii dumneavoastra, pe care ii asteptam cu mult drag la acest eveniment deosebit.

 

Tags:

Proiecte

The Life of Zero

by Ioana Popa. Ma, octombrie 25 2011 22:03

http://www.youtube.com/watch?v=LOMbySJTKpg&cc_load_policy=1

Suntem toţi născuţi din aceeaşi materie. Totuşi, nu suntem toţi născuţi egali.

Vei ajunge cineva? Ce vei deveni?

Unii oameni sunt născuţi lideri, influenţând mult destinul semenilor, alţii se nasc în mediocritate, trecând prin viaţă neremarcaţi. Dar pentru unii viaţa va fi o luptă continuă ce oferă zero oportunităţi. Aşadar, cum poate nimic... să ajungă ceva?

Şcoala a fost singurul loc unde Zero primea atenţie; învăţa lecţii importante despre viaţă, cum ar fi valoarea sa în societate şi faptul că era interzis pentru valoarea să se multiplice. Câteodată, Zero simţea că era tratat ca şi un număr mai mare, dar ceilalţi copii doreau să-i amintească că zero este zero indiferent cum priveşti lucrurile. Pe măsură ce Zero devenea un adult, urma o cărare tot mai singuratică. În ciuda deficitului său numeric, Zero simţea că are ceva de oferit.

Zero nu a lăsat niciodată să-l demoralizeze nici o situaţie proastă... Nu a dorit să fie un număr negativ.

Nu a fost prima dată când Zero s-a trezit cu corpul lovit şi julit... Dar de data aceasta a fost diferit. Pentru prima dată, Zero nu a simţit valoarea umilă a numărului său. În compania noii sale prietene, s-a simţit la fel de important ca şi trei sau chiar un patru... Dar cea mai minunată senzaţie a fost sentimentul apartenenţei. O întreagă viaţă de singurătate a apus în trecut. Alături de noţiunea că iubirea lor a fost interzisă, că lumea continua şi făra el, Zero se întreba cum ar putea să continue vreodata fără iubirea sa?

Noul-născut purta semnul infinitului. Cel mai mare şi mai respectat număr văzut vreodată.

Zero ştia că pentru un nimic... a creat ceva cu adevarat magnific:  Începutul.

Tags:

Film is a mosaic of time | Pagini de şcoală

Petiţie pentru salvarea pădurilor virgine

by Amalia Istrate Ma, octombrie 25 2011 21:46

 http://padurivirgine.ro/

 

Stimate domnule Ministru László Borbély, Ministrul Mediului si Padurilor,

Soarta padurilor din Romania se afla pe agenda publica de ani de zile, dar, in ciuda eforturilor de pe toate planurile, rezultatele intarzie sa apara. Probleme precum disparitia unor paduri valoroase, reducerea si degradarea diversitatii biologice sau fragmentarea habitatelor ne sunt aduse la cunostinta din ce in ce mai frecvent.

Desi majoritatea discutiilor despre padurile din Romania se concentreaza pe aspecte negative, nu trebuie sa uitam ca avem si motive de mandrie. in timp ce majoritatea tarilor din Europa si-au distrus padurile virgine, platind un pret scump pentru modernizarea lor, Romania gazduieste o buna parte a ultimelor paduri virgine de pe continent.

Padurile virgine ale Romaniei, care reprezinta 65% din padurile virgine ramase in Europa (exceptand Rusia), sunt bunuri cu valoare de patrimoniu pentru tara noastra si pentru Europa. Importanta acestor paduri sub aspect stiintific, peisager, educativ, ecoprotectiv și al biodiversitatii, este agreata de toții practicienii, specialiștii si cercetatorii din domeniu si din domeniile inrudite.

In secolul XIX, padurile virgine reprezentau aproximativ 30% din suprafata totala a padurilor din Romania. La finele secolului XX mai erau doar 6%. Astazi au ramas mai putin de 3%.

Dintre acestea, doar 18% se bucura de un statut de protectie. Restul, de 82%, pot fi distruse fara a fi incalcate prevederile legale.

Prin aceasta petitie, va solicit luarea unor masuri urgente pentru protejarea eficienta a ultimelor paduri virgine ale Romaniei, respectiv modificarea cadrului legislativ pentru protectia lor si asigurarea de fonduri pentru plati compensatorii catre proprietarii privati de padure.

Sper ca dumneavoastra, garantul si reprezentantul mediului in Guvernul Romaniei, veti intelege si aprecia aceasta initiativa si o veti sustine cu toate mijloacele legale pe care le aveti la indemana.

 

Europa si-a distrus padurile virgine. Noi inca mai avem. Inca

Padurile virgine sunt ultimele zone de pe glob in care natura supravietuieste in forma sa pura, fara niciun fel de interventie umana.

Care e situatia actuala?

Cand te gandesti la padurile virgine, probabil iti vin in minte peisaje din bazinul Amazonului, din Siberia sau de pe coasta Pacificului din nordul Americii de Nord. Asta si pentru ca in Europa padurile virgine aproape ca au disparut. "Tarile civilizate" au platit un pret scump pentru modernizarea lor, distrugandu-si padurile in mod inconstient. Si totusi, in Romania inca mai avem paduri virgine. Eco-regiunea carpatica inca mai gazduieste 322 000 hectare de astfel de paduri, dintre care marea majoritate, 250 000 ha, sunt in Romania.

Dar cu toate ca ne mandrim cu cea mai intinsa suprafata de paduri virgine din regiune, doar 18% din ele au un oarecare statut de protectie, prin faptul ca sunt incluse in arii protejate. Un procent si mai mic se bucura de protectie integrala. Restul, de peste 80%, nu au nicio forma de protectie si sunt in pericolul de a fi distruse in mod legal.

Cum s-a ajuns aici si incotro ne indreptam?

Motivele principale pentru care padurile virgine au supravietuit in trecut sunt inaccesibilitatea lor si valorea economica scazuta a lemnului provenit din arborii batrani. Astazi insa, padurile virgine sunt mai vulnerabile ca niciodata in fata presiunilor economico-sociale.

Cererea tot mai mare de lemn pe piata, diversificarea formei de proprietate legata de obiectivele economice ale noilor proprietari, constructia de noi drumuri care faciliteaza accesul spre padurile pana acum ferite de pericol si avansul tehnologic al utilajelor de exploatare forestiera sunt principalele motive care ne fac sa ne ingrijoram foarte tare cu privire la sansa acestor paduri de a supravietui in viitorul apropiat.

Ce putem face noi?

Salvarea padurilor virgine se poate face doar prin asigurarea statutului de protectie integrala. Un statut pe care l-ar primi imediat ce autoritatile ar schimba incadrarea lor, din "paduri de protectie" (in care se poate interveni si pentru extragerea materialului lemnos) in "paduri strict protejate" si ar accepta sa ofere compensatii celor care detin aceste paduri si care nu le vor mai putea valorifica. Dar, pentru ca acest lucru sa se intample, noi toti trebuie sa aratam ca ne pasa de soarta acestor paduri unice si spectaculoase.

De ce merita sa luptam?

Numai astfel tara noastra va putea pastra ca mostenire cateva paduri, printre putinele de pe planeta, unde natura este intacta si isi urmeaza cursul firesc. Doar astfel vom mai putea sa ne mandrim si mai departe cu cea mai mare biodiversitate din toata Uniunea Europeana. Pentru ca intr-o padure virgina pot trai peste 13 000 specii diferite iar delicata si incredibila lor interdependenta este cea care poate mentine, in continuare, un ecosistem echilibrat si sanatos, care ne va asigura noua, oamenilor, apa curata, aer curat si o protectie eficienta a solurilor.

In ziua in care padurile virgine se vor bucura de protectie 100%, vom sti ca am salvat o parte importanta a patrimoniului tarii noastre. Si ca am facut inca un pas – poate printre cei mai importanti, privind in perspectiva - spre o societate in care stim ca putem schimba lucrurile in bine.

 

 &&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&

Despre WWF

De 50 de ani, WWF lupta pentru a opri degradarea mediului inconjurator si pentru a construi un viitor in care oamenii traiesc in armonie cu natura.

Astazi, WWF este una dintre cele mai mari si mai respectate organizatii internationale non-guvernamentale care lucreaza in scopul conservarii naturii, avand o retea de peste 5 milioane de sustinatori in intreaga lume si deruland proiecte in peste 100 de tari, pe toate continentele.

Ecoregiunea Dunare-Carpati, din care tara noastra face parte, a fost inclusa de WWF printre cele mai importante 200 ecoregiuni din lume, cu o biodiversitate remarcabila. WWF Romania a luat fiinta in anul 2006, tocmai pentru a contribui la conservarea zonelor naturale din Muntii Carpati si din lungul Dunarii.

In fata unor amenintari majore, aproape fara precedent, pe care mediul inconjurator din tara noastra le infrunta astazi, in special dezvoltarea economica haotica, cu proiecte care nu tin cont de impactul ecologic, WWF se concentreaza pe actiuni de protejare a naturii care pot produce schimbari reale si de durata.

Mai multe pe www.wwf.ro.

 

 

Tags:

Amalialand | Proiecte | România mea

Discursul Regelui Mihai I în Parlamentul României

by Amalia Istrate Ma, octombrie 25 2011 13:06

 

 

Discursul integral al Regelui Mihai I al României din Parlament

 

Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,

Sunt mai bine de şaizeci de ani de când m-am adresat ultima oară naţiunii române de la tribuna Parlamentului. Am primit cu bucurie şi cu speranţă invitaţia reprezentanţilor legitimi ai poporului. Prima noastră datorie astăzi este să ne amintim de toţi cei care au murit pentru independenţa şi libertăţile noastre, în toate războaiele pe care a trebuit să le ducem şi în evenimentele din Decembrie 1989, care au dărâmat dictatura comunistă.

Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru. Ultimii douăzeci de ani au adus democraţie, libertăţi şi un început de prosperitate. Oamenii călătoresc, îşi împlinesc visele şi încearcă să-şi consolideze familia şi viaţa, spre binele generaţiilor viitoare. România a evoluat mult în ultimele două decenii. Mersul României europene de astăzi are ca fundament existenţa Parlamentului. Drumul nostru ireversibil către Uniunea Europeană şi NATO nu ar fi fost posibil fără acţiunea, întru libertate şi democraţie, a Legislativului românesc de după anul 1989.

Dar politica este o sabie cu două tăişuri. Ea garantează democraţia şi libertăţile, dacă este practicată în respectul legii şi al instituțiilor. Politica poate însă aduce prejudicii cetățeanului, dacă este aplicată în disprețul eticii, personalizând puterea și nesocotind rostul primordial al instituţiilor Statului. Multe domenii din viaţa românească, gospodărite competent şi liber, au reuşit să meargă mai departe, în ciuda crizei economice: micii întreprinzători şi companiile mijlocii, tinerii şi profesorii din universităţi, licee şi şcoli, cei din agricultură. Încearcă să-şi facă datoria oamenii de artă, militarii, diplomaţii şi funcționarii publici, deşi sunt puternic încercaţi de lipsa banilor şi descurajaţi instituţional. Îşi fac datoria faţă de ţară instituţii precum Academia Română şi Banca Naţională, deşi vremurile de astăzi nu au respectul cuvenit faţă de ierarhia valorilor din societatea românescă.

Sunt mâhnit că, după două decenii de revenire la democraţie, oamenii bătrâni şi cei bolnavi sunt nevoiţi să treacă prin situaţii înjositoare. România are nevoie de infrastructură. Autostrăzile, porturile şi aeroporturile moderne sunt parte din forţa noastră, ca stat independent. Agricultura nu este un domeniul al trecutului istoric, ci al viitorului. Şcoala este şi va fi o piatră de temelie a societății. Regina şi cu mine, alături de Familia noastră, vom continua să facem ceea ce am făcut întotdeauna: vom susţine interesele fundamentale ale României, continuitatea şi tradiţiile ţării noastre. Nu m-aş putea adresa naţiunii fără a vorbi despre Familia Regală şi despre importanţa ei în viaţa ţării.

Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenţei, suveranităţii şi unităţii noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, şi a Națiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate şi modestie. Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi, Instituţiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci şi de etică, simţ al datoriei. Iubirea de ţară şi competenţa sunt criteriile principale ale vieții publice. Aveţi încredere în democraţie, în rostul instituțiilor şi în regulile lor! Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie. Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viața. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil şi generos. În anul 1989, în ajutorul României s-au ridicat voci cu autoritate, venind de pe toate meridianele globului. Ele s-au adăugat sacrificiului tinerilor de a înlătura o tiranie cu efect distrugător asupra ființei națiunii. A sosit momentul, după douăzeci de ani, să avem un comportament public rupt complet şi definitiv de năravurile trecutului.

Demagogia, disimularea, egoismul primitiv, agăţarea de putere şi bunul plac nu au ce căuta în instituţiile româneşti ale anului 2011. Ele aduc prea mult aminte de anii dinainte de 1989. Se cuvine să rezistăm prezentului şi să ne pregătim viitorul. Uniţi între noi şi cu vecinii și fraţii noştri, să continuăm efortul de a redeveni demni şi respectaţi. Am servit națiunea română de-a lungul unei vieți lungi şi pline de evenimente, unele fericite şi multe nefericite. După 84 de ani de când am devenit Rege, pot spune fără ezitare națiunii române: Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate şi democraţie, sunt identitatea şi demnitatea. Elita românească are aici o mare răspundere. Democraţia trebuie să îmbogăţească arta cârmuirii, nu să o sărăcească.

România, ca şi toate ţările din Europa, are nevoie de cârmuitori respectaţi şi pricepuţi. Nu trebuie niciodată uitaţi românii şi pământurile româneşti care ne-au fost luate, ca urmare a împărţirilor Europei în sfere de influenţă. Este dreptul lor să decidă dacă vor să trăiască în ţara noastră sau dacă vor să rămână separaţi. Europa de astăzi este un continent în care popoarele şi pământurile nu se schimbă ca rezultat al deciziilor politicienilor. Jurământul meu a fost făcut şi continuă să fie valabil pentru toţi românii. Ei sunt toţi parte a naţiunii noastre şi aşa vor rămâne totdeauna. Stă doar în puterea noastră să facem ţara statornică, prosperă şi admirată în lume. Nu văd România de astăzi ca pe o moștenire de la părinții noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

(sursa: adevarul.ro)

 

 

 

Tags:

Amalialand | Personalităţi, exemple, modele

D.R. Popescu si Florea Firan la Rm.-Valcea

by Amalia Istrate V, octombrie 21 2011 18:52

 

         Astăzi, 21.10.2011, în sala de festivităţi a Colegiului Naţional Alexandru Lahovari a avut loc întâlnirea cu scriitorul D.R. Popescu şi cu profesorul Florea Firan de la Universitatea din Craiova. Cei doi au vorbit cu elegantă şi simplitate despre lume, scriitori care au fost şi scriitori care mai sunt. D.R. Popescu a refuzat cu insistenţă să vorbească despre propria literatură, în schimb a vorbit despre "caii săi" - calul troian, calul Fefeleagăi, Bator - pe care l-a asemuit cu un spirit sisific, apoi despre calul lui Făt-Frumos şi despre un cal pe care l-a văzut pe câmp, trăgând după el un plug, în timp ce venea cu trenul la Vâlcea, şi care ar putea să fie şansa noastră de a redeveni "grânarul Europei".

       Scriitorul nu a uitat nicio clipa că se află în faţa unor elevi plini de curiozitate şi hămesiţi de a şti cum este să fii autor consacrat şi în viaţă. A glumit cu ei, le-a povesti pe întelesul lor scena cu Hamlet care o trimite pe Ofelia la mănăstire, îndemnându-i să nu creadă nicio clipă că eroul shakespearian n-ar fi iubit-o pe fată.

       Domnul profesor Florea Firan a prezentat revista Scrisul Romanesc, publicaţie care apare şi în format online. Domnul profesor Firan i-a îndemnat pe elevi să citească, iar D.R. Popescu a încercat să definească modul în care se poate descoeperi un scriitor. De fapt, nu prea ştii când îl descoperi, căci o faci cu fiecare lectură.

        Cei doi musafiri au împărţit autografe, iar elevii au putut să-şi procure cărţile celor doi la preţuri mai degrabă simbolice. Cu adevărat simbolice!

        Cu promisiunea unei noi vizite în viitorul apropiat, Dumitru Radu Popescu şi Florea Firan s-au desparţit de elevii Colegiului Naţional Alexandru Lahovari.

 

 

Dumitru Radu Popescu (n. 19 august, 1935, satul Păuşa, judeţul Bihor) este un scriitor, prozator, dramaturg şi academician român. Dumitru Radu Popescu a fost membru supleant în CC al PCR din 1968, deputat în Marea Adunare Naţională din 1975 şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România în perioada 1981 - 1990.

Romanele sale au fost comparate cu cele din cadrul curentului numit realism magic latino-american, prezentând similitudini, până la un punct, cu romanele lui Italo Calvino. Este unul dintre dramaturgii contemporani români extrem de apreciaţi. Capodoperele sale dramaturgice sunt Pasărea Shakespeare, Aceşti îngeri trişti şi Piticul din grădina de vară.

 

Cea mai cunoscută creaţie în proză a scriitorului este, de departe, nuvela Duios Anastasia trecea, o interpretare modernă a mitului Antigonei, pe fundalul celui de-al Doilea Război Mondial. Romanele care l-au facut celebru sunt F, Vânătoarea regală, Cei doi din dreptul Ţebei, O bere pentru calul meu, Viaţa şi opera lui Tiron B.

 

A scris şi scenarii de film - Rochia albă de dantelă (1989 - regia dan Pita, cu Claudiu Bleonţ şi Diana Gheorghian), Vânătoarea de vulpi (1980 - regia Mircea Daneliuc), Prea mic pentru un război atât de mare (1969 - Radu Gabrea) sau Duios Anastasia trecea (1979 - regia Alexandru Tatos).

 

  

Tags:

Proiecte

Alexandre Dumas: Contele de Monte-Cristo

by Constantin Ana-Maria Mi, octombrie 19 2011 23:52

 

 

In roman este reprezentata societatea si defectele sale. Faptele din roman sunt reprezentate in decursul a peste 25 de ani.

In acest roman sunt inglobate toate sentimentele omenesti: fericire, gelozie, tristete, ura, nebunie ,razbunare.

Romanul prezinta un ansamblu de tipologi, de caractere, este alcatiut din tot ceea ce poti intalni in viata.

Personajul principal trece prin toate starile posibile, acumuland o ura de ani de zile in temnita, imbogatit de soarta porneste pe urma raufacatorilor. Isi pierde identitatea “Edmond Dante-un marinar” si devine “Contele de Monte Cristo”, mana dreapta a lui Dumnezeu, si crede ca face dreptate in numele acestuia. Isi pierde nu numai identitatea ci si infatisarea, astfel este cunoscut in intreaga lume, sub diferite infatisari si nimeni nu poate spune de unde vine toata averea lui.

Pierzandu-si iubita ,tatal si libertatea devine orbit de dreptate, dorind sa se razbune pe toti cei care i-au facut rau. Am mai putea spune ca el reprezinta echilibrul.Ii ajuta pe cei buni, dar si pe raufacatori, si devine o enigma, un adevarat mister. Ducandu-si la bun sfarsit razbunarea revine la umanitate si regaseste iubirea unde nici nu se gandea.

Este foarte interesant faptul ca la inceputul romanului sunt redate gandurile, sentimentele lui Dante. Sunt redate chiar cu amanunt gandurile si viata lui Dante din castelul D’If. Insa cu castigarea noii lui identitati, se pierde orice urma de exteriorizare a sentnimentelor acestuia. Ba chiar isi schimba numele si infatisarea. Devine un binefacator pentru toata lumea,se aproprie de cei care i-au facut rau fara sa-l recunosca macar. In spatele acelor ochii sticlosisi acelui suras nu se putea citi nimic.

Isi planifica razbunarea astfel incat in final totul pare ca si acum soarta este vinovata. Contele de Monte Cristo se considera soarta si mana a destinului.

Singura care il recunoaste este chiar Mercedes-iubita lui din tinerete. Dupa aceasta intamplator, Edmund, induiosat, ii cruta fiul de la un duel, de la o moarte sigura.

Insa in timp ce-i face sa plateasca pe cei ce i-au distrus viata, are remuscari si simte nevoia de a-si infrunta trecutul pentru a putea continua si chiar reuseste acest lucru.

Isi face dreptate pedepsindu-i pe cei vinovati, iar copiilor lor le da libertatea de gandire, de actiune, ii face fericiti.

Descopera iubirea, care era mai aproape de el decat isi imagina.

Bogat, razbunat, inconjurat de iubire descopera alta viata, descopera fericirea.

 

 

 

Este un roman foarte interesant, este o lectura placuta. Cel putin pe mine m-a fascinate,dupa primele pagini nu ma mai puteam opri din citit si chiar imi era teama de sfarsit.

 

Tags:

Pagini de şcoală

Mircea Eliade: Romanul adolescentului miop

by Amalia Istrate Mi, octombrie 19 2011 20:53

 

 

              Nonconformistul chilug de la "Spiru Haret" nu credea ca cel mai interesant lucru din adolescenta e dragostea. De aceea, romanul sau va fi unul cerebral, dar nu psihologic, nu "falsificat de analize". Lipsa succeselor scolare si mondene devine o treapta catre o altfel de implinire. Telul pe care si-l stabileste adolescentul miop nu este sa ajunga ca altii, ci sa ajunga la sine insusi. In loc sa fie imitarea modelelor straine, atingerea unor idealuri stabilite de cei din jur, adolescenta este perioada esentiala a descoperirii de sine. Dar nu numai descoperire, ci si o veritabila construire a personalitatii. Un efort sustinut prin vointa, asceza, singuratate, renuntari. Prin disciplina ferma si austeritate, prin lecturi aspre, nesfarsite, prin lupta cu dusmanii din afara si dinlauntru. Lupta cu mediocritatea, cu buchiseala si cultura de manual, dar si cu sentimentalismul, nostalgia, tristetea. Invingandu-si slabiciunile si crescandu-si bogatiile interioare, Eliade se construieste ca personalitate.

(LIVIU BORDAS)

 

(sursa: jurnalul.ro)

Plurivalent, personalitate de tip renascentist, eseist, prozator, profesor universitar, Mircea Eliade (n. 1907, Bucureşti - d. 1986, Chicago) a avut un succes răsunător şi a făcut carieră in­ter­naţională ca istoric al religiilor şi filosof al cul­turii.

A teminat şcoala primară de pe Strada Mântuleasa şi apoi Colegiul "Spiru Haret", unde a fost coleg cu Constantin Noica, Arşavir Acterian, Haig Acterian şi Barbu Brezianu. În adolescenţă, Eliade s-a dedicat unui  intens studiu solitar, iar în 1925 era deja aproape unanim recunoscut ca "şef al generaţiei" sale.

A învăţat pe lângă limba franceză, foarte la modă în epocă, şi limba italiană. După ce fusese cucerit de nuvelele semnate de Giovanni Papini, l-a cunoscut pe acesta personal într-o călătorie în Italia. Cităm din "Romanul adolescentului miop", unde se vede limpede admiraţia până la identificare cu Giovanni Papini, căci despre el este vorba: "L-am iubit şi l-am urât o după-amiază întreagă. L-am urât, pentru că el cuvântase lumii ceea ce vo­iam să cuvânt eu. Şi l-am iubit, pentru că mi-a scris viaţa".

Tânărul Eliade şi-a pus problema că cititorii săi l-ar putea acuza de lipsă de originalitate, dar avea în acelaşi timp o fatidică în­credere în sine: "Nu mi-e teamă de nimeni. Sunt gata să dovedesc oricui aurul şi bijuteriile mele. Chiar lui Giovanni Papini".

Atât în romanul "Gaudeamus", cât şi în a doua parte din "Romanul adolescentului miop" (scris în 1927) sunt inserate întâmplări bio­gra­fi­ce, evocând întâlnirea cu viitorul său profesor de logică şi metafizică Nae Ionescu. Re­cu­nos­cân­du-i talentul şi cultura, Nae Ionescu îi oferă tânărului Eliade o slujbă la ziarul Cuvântul şi îi influenţează apoi decisiv întreaga carieră.

Marile pasiuni ale lui Eliade au fost cultura italiană şi ulterior filosofia indiană. A obţinut o bursă particulară şi a studiat astfel limba sanscrită în India, la Calcutta. Cu aceeaşi pasiune cu care în India învăţase sanscrita şi tibetana, la Lisabona a învăţat limba portugheză. În 1941, când România intra în război, Mircea Eliade era consilier cultural la Lisabona.

În 1945 s-a stabi­lit la Paris, unde a predat un curs de istoria re­li­giilor la l'école des Hautes études. Din 1957 a fost profesor la Universitatea din Chicago. Re­cunoscut internaţional ca istoric al religiilor, sa­vant şi filosof al culturii, Mircea Eliade a semnat opere literare şi eseuri traduse în 18 limbi. Este, de asemenea, autorul a 30 de vo­lu­me ştiin­ţifice, iar opera sa completă ar în­su­ma 80 de volume, fără contribuţia jurnalelor intime.
ROMANUL ADOLESCENTULUI MIOP
Cum aminteam mai sus, "Romanul adolescentului miop" a fost scris de Mircea Eliade în 1927. A fost publicat însă de-abia în 1989, graţie efortului impresionant al exegetului său, cri­ti­cul şi istoricul literar Mircea Handoca. Asta pentru că, în perioada presei sovietizate, Eliade fu­sese atacat şi incriminat, acuzat de misticism şi chiar de fascism.  "Au folosit ca pretext câ­te­va articole de tinereţe în care Mircea Eliade sus­ţinuse cu un entuziasm naiv unele idei le­gio­nare, complet abandonate în publicistica lui ul­terioară", explică Alex. Ştefănescu în "Istoria li­teraturii contemporane". În perioada comunistă, opera lui Eliade a îndurat cumplite res­tric­ţii, urmând să fie recuperată, tradusă şi publicată masiv după 1990.

Mircea Handoca scrie în prefaţa volumului apărut în 1990 la Ed. Minerva: "Cel mai valoros text din ineditele definitivate ale adolescenţei lui Mircea Eliade este fără îndoială «Romanul adolescentului miop»". În 1926-1927, câteva frag­mente au apărut în Cuvântul, Universul li­te­rar şi Viaţa literară. (...) Romanul a rămas, în în­tre­­gul lui, inedit mai bine de şase decenii, cu toate că a fost pe punctul de a fi publicat mai întâi în  Gândirea, iar după aceea în Rampa şi Viaţa ro­mâ­nească.

Înainte de a pleca în India, în 1928, Eliade l-a rugat pe Ionel Teodoreanu să-i ci­teas­că manuscrisul, pentru a-l recomanda unei edi­turi spre publicare. Într-o scrisoare de răs­puns, acesta subliniază trăsăturile Romanului...: lirismul şi frenezia. În volumul său "Amintiri I" ("Mansarda"), Eliade scrie "Adoles­cenţii lui Ionel Teodoreanu nu erau cei pe care îi cunoscusem eu. Aparţineau unei alte lumi, care mă fermeca şi mă înduioşa totodată, dar pe care o simţeam definitiv depăşită. Adoles­cenţii mei erau într-adevăr de-atunci şi de-acolo, din Bucureştii primilor ani de după răz­boi, anii jazz-ului şi ai lui La garçonne... Asta era marea mea ambiţie: să arăt că noi, adoles­cenţii de atunci, nu eram asemenea fantoşelor pe care le întâlnisem sporadic în literatură; eram treji spiritualiceşte şi trupeşte...".
Figura adolescentului miop şi trist, timid şi îndrăgostit este văzută prin ochii scriitorului din vremea când era în clasa a IV-a de liceu şi avea "pistrui ca un ovrei".
"Romanul adolescentului miop" este şi un jurnal scris la persoana I, tocmai de aceea re­pre­zintă un consistent material documentar. Ni se înfăţişează cinematografic o epocă, un timp, cu personajele sale recompuse din atitudini, gesturi, aspiraţii. De fapt, reacţiile, neliniş­tile, contradicţiile, grijile fiecărui adolescent. Sub ameninţarea corigenţei, atunci când a primit calificativul "insuficient" la matema­ti­că, personajul-narator spune: "Singura mea nădejde nu rămâne decât «Romanul adolescentului miop»". Astfel, credea el, nimeni nu va mai îndrăzni să îl lase corigent. "Voi lucra în fiecare după-amiază. Nu am nevoie de ins­pi­ra­ţie; trebuie să scriu doar viaţa mea, iar viaţa mi-o cunosc şi la roman mă gândesc de mult. (...). Jurnalul mă măgulea şi îmi alina dorul meu de răzbunare; răzbunare dreaptă împotriva celor care nu mă înţelegeau."

La frontiera din­tre copilărie şi maturitate, adolescentul este în conflict cu lumea. Îşi exteriorizează nonconformismul şi este excavat de dorinţa de liberta­te. Tot ce nu îi este pe plac adolescentului vrea să depăşească, să lase în urmă, să biruiască, dar biruinţa autentică şi salvatoare este în primul rând asupra sinelui. Eliade alege să surprindă realitatea firesc  şi dramatic prin calea iz­bă­vi­toa­re a scrisului. "Nu vreau să fiu comun. Aceas­ta este spaima sufletului şi a trupului meu", nota într-unul dintre caietele sale.

Pentru adolescentul miop, spaimele, lupta, contorsionările sufleteşti erau mai pline de semnificaţii decât risipa în jocuri sau sărbători juveni­le. Robert, prietenul său care dorea să devină fai­mos (îi citea pe D'Annunzio, Balzac, Ibsen, Vic­tor Eftimiu), observă slăbiciunea şi vulnerabilitatea lui Eliade şi îi spune: "Când eşti cineva, femeile şi banii vin de la sine". Sună ca un re­fren la modă, dar oare câţi adolescenţi mai cred în zilele noastre în puterea intrinsecă a scrisului?

Tânărul Eliade nu voia decât să îşi publice romanul. Scrisul ca exorcism, materializat în carte tipărită, constituia pentru el suprema formă de izbândă şi eliberare. Un alt coleg de generaţie, Fosil, "nu e simpatizat, pentru că e şchiop, pârăşte băieţii, e zgârcit şi pe deasupra e şi evreu". Fănică e traumatizat de lecţia de chimie, de autorul însuşi de matematici şi ni se spune acest lucru printr-un denunţ la adresa unui învăţământ eşafodat pe teroare şi rigiditate. O altă problemă, atunci serioasă, a tâ­nă­ru­lui autor a fost întruchiparea prototipului fe­minin în roman. Ni se destăinuie: "M-am tulburat mult la început, pentru că nu ştiam cum să fie fata care va străbate sufletul adolescentului miop. Eu n-am cunoscut decât fetele cizmarului vecin, care în nici un caz nu pot trece într-un roman".

"VIBRA, ARDEA, SE MISTUIA..."
Dar, dincolo de luptele interioare şi exterioa­re, atracţia provocată de senzualitatea femini­nă este vie şi clocotitoare: "De ce să ascund? Am privit adesea, lacom, şolduri şi sâni tăi­nu­iţi. Am sorbit mireasma feminină cu ochi în­ghe­ţaţi. Trupuri feminine plăpânde sau provo­ca­toare, mignone, sfioase, ipocrite sau înalte, mân­dre, senine. Trupuri intuite, necum cunoscute".

De la chinurile şi frustrările unui "geniu" ne­în­­ţ­eles până la emoţia primă când încearcă să sărute o fată care se sperie şi fuge, trecând prin filtrul sensibil al inimii şi minţii plenitu­di­nea realităţii concrete (societate, cultură, pri­e­tenie, dragoste, sex), Eliade închide în acest roman ado­lescenţa sa. "Rană de aur, tinereţea mea...", cum ar fi spus poetul Cezar Ivănescu. Pentru a ni-l închipui pe Eliade cel de atunci, re­le­vant este portretul pe care ni-l oferă Arşavir Ac­te­rian: "Vi­bra, ardea, se mistuia în entuziasmele lui, în elanurile lui, în voluptatea cu care pi­păia o car­te rară, în pasiunea cu care îşi ex­pu­nea idei­le, în incandescenţa cu care scria despre o carte care l-a uimit, despre un om care l-a fascinat, în pornirea explozivă şi patima cu care ata­ca un om sau o idee." Pentru adoles­cen­ţii care apar­ţin acestei stirpe rare, pentru cei care pot de­veni, construindu-se prin admiraţie, pentru cei care înţeleg că viaţa este metamorfoză şi transformare a scris Mircea Eliade acest jurnal de­ghi­zat. "Romanul adolescentului mi­op" este un ro­man a cărui lectură poate forma persona­li­tăţi.


ELIADE ŞI "ATELIERUL" LUI EUSTAŢIU STOENESCU
Distins, elegant, zâmbitor, Eustaţiu Stoenescu a dus o viaţă stranie, uşor romantică şi încă nedesluşită. Fiind o prezenţă constantă în cer­curile mondene ale epocii, despre Stoenescu se păstrează imaginea unui personaj cosmopolit, rafinat şi cumva arogant. Pictor de mare talent, socotit de critică unul dintre cei mai mari portretişti ai vremii, Eustaţiu Stoenescu a intrat într-un con de umbră după cel de-al doilea război mondial, după moarte fiind aproape uitat.

Ia contact cu pictura la 15 ani, când pictorul francez Leopold Durangel (1828-1898) vine în casa părintească pentru a rea­li­za portretul mamei sale. După vizi­tarea Ex­po­ziţiei retrospective Ni­co­lae Grigo­rescu, des­chi­să în 1897 la Bucureşti, în sala Ateneului Român, se decide ireversibil să ur­me­ze acelaşi drum. Plea­că în Franţa împreună cu Nicolae Titulescu şi studiază pictura. Dacă la în­ce­put de drum tematica era tributară lui Grigo­rescu, treptat Stoenescu s-a desprins de orice influenţă, construindu-şi un stil pu­ternic perso­nalizat. În 1906, Stoenescu pictează camera ce i-a servit drept atelier în perioada stu­den­ţiei.

Lucrarea a fost expusă în acelaşi an la ex­po­ziţia Tinerimii artistice şi elogiată de critica de specialitate. Încăperea mansardată, luminată de o fereastră mare tăiată în aco­pe­riş, este mobilată auster; un pat îngust cu câ­teva perne colorate şi un raft plin cu di­vese obiecte decorative. Stoenescu picta cu fre­ne­zie zilnic în această mansardă foarte in­timă, întocmai cum, câţiva ani mai târziu, Mircea Eliade se va închide în încăperea lui mansardată pentru a-şi dedica acolo cât mai mult timp studiului. În afara minusculei în­că­peri în care îşi petreceau ore întregi mun­cind, comună celor doi oameni de cultură este pasiunea cu care şi-au dedicat viaţa mun­cii şi desăvârşirii carierei. (Valentina Iancu) Eustaţiu Stoenescu (1884-1957) - Atelier, 1906, Muzeul Naţional de Artă al României, Galeria de Artă Românească Modernă.

  

 

Fisa de lectura (sursa: scribd.ro)

 

I. TREBUIE SA SCRIU UN ROMAN

"Pentru ca am ramas singur, m-am hotarat sa incep chiar azi "Romanul adolescentului miop". Mircea Eliade crede ca inspiratia nu este absolut necesara, ci este nevoie numai de a inregistra toate faptele de viata, incepand din clasa a IV-a de liceu, cand scriitorul avea "pistrui ca un ovrei" si invata chimie intrun laborator situat in firida sobei. Incercand sa gaseasca un personaj feminin pentru romanul sau, adolescentul cere sfatul verisoarei sale si prietenului sau, Dinu. "M-am tulburat mult la inceput, pentru ca nu stiam cum sa fie fata care va strabate sufletul adolescentului miop. Eu n-am cunoscut decat pe fetele cizmarului vecin, care in nici un caz nu pot trece intr-un roman.". Dupa inca un "insuficient" la matematica si amenintarea corigentei, cei doi prieteni gandeau "ca singura mea nadejde nu ramane decat Romanul adolescentului miop, si ca trebuie sa ma apuc numaidecat de lucru.". Astfel nimeni nu va mai cuteza sa-l lase corigent.

 

 

II. GLORIA LUI ROBERT

Al doilea capitol se intituleaza "Gloria lui Robert", personaj care il citeste pe D'Annuzio, italianul "cu carti frumoase si femei frumoase in amintiri". Robert e adolescentul care vrea sa devina faimos si "el ne spune ca citeste pe Balzac, Ibsen si Victor Eftimiu. Noi toti il tulburam cu glume rele, pentru ca tuturor Robert ne e simpatic si antipatic in acelasi timp". In fond, este personajul care isi schimba in mod deliberat mastile, omul care joaca mai multe roluri: de personaj care nu este ridicol, apropiindu-se in cele din urma chiar de manifestarile unei personalitati shcizofrenice ("Ar fi interesant de notat toate mastile pe care Robert si le-a pus fata de mine, in cateva saptamani, ca sa-mi schimb parerile si sa nu fac din el un erou ridicul de roman"). Autorul povesteste "prima aventura" traita in Parcul Carol, cu Robert, Perri si Dinu, "am intalnit in aceea dupa-amiaza patru fete". La scurt timp perechile se formasera, "eu ramasesem cu [...] o bruna cu palarie alba, cu obrajii albi si ochii negri". Sfarsitul intalnirii nu a fost unul placut. Incercand sa o sarute, fata "s-a ridicat, si-a scuturat rochia si mi-a spus, lacramand, ca pleaca sa-si caute sora". Povestind asta prietenilor sai, acestia au fost de parere ca "a fost ceva interesant, dar nu prea mult". De atunci adolescentul nu-l mai intovaraseste pe Robert "in intalniri cu fetele". Acesta raspandeste zvonul ca s-ar teme, iar autorul marturiseste ca "zvonul nu e cu totul in afara de adevar".

 

 

III. JURNAL DE CLASA

Ora de muzica, focalizata in acest capitol este plina de avatarurile nesupunerii varstelor tinere. Profesorul de muzica publicase o romanta, numita "Crinul", si voia sa-si recupereze banii pentru tipar cerandu-le elevilor sa-i cumpere brosura: "o bucata costa sase lei". Intreaga operatiune sa transforma intr-un hohot de ras, pentru ca baritonii clasei incep sa vocifereze, la cererea profesorului: "S-au adunat sase baritoni care se sprijina unul de altul si se prefac ca-si scapa partiturile pe jos. Unul din ei "a cerut voie afara". Si pentru ca nu a obtinut, pretinde ca nu poate canta, ca e "o adevarata barbarie si abuz de putere, ceea ce se petrece la liceul acesta!". Fosil, un alt personaj - oarecum grotesc, "nu e simpatizat, pentru ca e schiop, paraste baietii, e zgarcit, invata bine, copiaza la teze, cunoaste chimie si -pe deasupra- e so evreu." Caleia, "care sta in spatele lui", ii trage o palma peste ceafa. Fosil il reclama pedagogului, care il pedepseste ca a tulburat ora: "Caleia va face o ora de arest". Un alt caz simptomatic este cel al lui Fanica, elevul terorizat de chimie, la care citeste de zece-cincisprezece ori fiecare lectie si nu intelege nimic, fiind poate cel mai semnificativ exemplu al invatamantului bazat pe teroare si exceland prin rigiditate. "Baietii il indragesc, pentru ca e inteligent si sperios. Rade in toate orele, afara de chimie si matematica. Cunoaste cele mai abile formule de introducere cand trebuie sa ceara scuze profesorilor. Nimeni nu stie, insa, de ce i se spune Cocos".

 

 

IV. INTRE DON JUANI

Acest capitol prezinta doi dandy de Bucuresti, aceiasi dintotdeauna, schimbandu-si doar imbracamintea si comportamentul in functie de epoca. Discutia se desfasoara in jurul unor teme din lumea scolareasca: geniile sunt nefericite, elevii urmaresc fetele si doamnele de pe bulevard. Sylvia este "o frumoasa si veche "simpatie" de a lui Dinu, pe care il intalnea in aceeasi familie, de doua ori pe an: la Sf. Dumitru si a treia zi de Pasti.", dar considerata de autor "vulgara". Totul se petrece intr-o atmosfera englezeasca a domnilor care fumeaza tigari selecte. Robert vorbeste despre posibilitatea de a tine o femeie de brat, de a se simti impreuna in al noualea cer. Dinu povesteste o intamplare enigmatica, caruia autorul notase "o suma de versiuni", in care era rapit de pe strada de o servitoare si dus in alcovul unei tinere dornice sa-l cunoasca. Dupa cum afirma Robert, "aventura lui Dinu aduce oarecum cu Pacatul lui Caragiale".

 

 

V. UN PRIETEN

In al cincilea capitol, adolescentul vorbeste despre prietenul sau Marcu: "Prietenul meu Marcu e inalt, uscat, cu ochii mari si bulbucati, parul cret, mainile lungi, picioarele lungi". "Baietii il cred prost si ii spun, din pricina lungimii nasului, Tandarica; iar pentru ca e evreu, il mai striga si Marcala". In fiecare dimineata, vine cu un roman la scoala, pe care il citeste chiar si atunci cand profesorul explica, deoarece ii considera pe acestia "fara exceptie, nerozi". In ziua cand trebuie sa fie ascultat se intereseaza de lectie, si raspunde profesorului cu seninatate ca "nu stie", intorcandu-se in banca sa. Nu trebuie "sa-l tina mult la lectie, pentru ca romanul trebuie citit". Marcu nu sufera pe Furtuneanu si Furtuneanu nu sufera pe Marcu. Pentru ca, in urma cu un an cand toti baietii trebuiau sa se tunda cel putin numarul 3, pe motiv ca face otita Frurtuneanu venea la scoala "cu aceleasi plete negre, in care nu patrunsese masina de doi ani". La toate acestea, Marcu "completa confidential": "sa-l tina ma-sa in vata". La sfarsitul orei Furtuneanu "l-a insultat, l-a facut lipsit de buna crestere si a incheiat formidabil: - Sa nu-mi mai intinzi mana pe strada!".

 

 

VI. LUNI 8-9, GERMANA

Considerandu-se "persecutat" de profesorul "cu o tunica ofitereasca" adolescentul trebuia sa invete cu un meditator pentru a nu ramane corigent. "Meditatorul era baiatul unui croitor evreu si-l chema Sami. Nu avea decat saisprezece ani, juca inca nasturi, citea pe Nick Winter, dar invata la scoala evanghelica si, la Conservator, vioara". Autorul marturiseste ca din clasa I gimnaziala "germana ma obsedeaza". Intre timp, profesorul ajunsese director, "glasul ii rasuna formidabil in fiecare dimineata si, cand se infurie, palmuieste elevii". Autorul a fost palmuit o singura data cand isi uitase umbrela in clasa si a sarit pe fereastra. In acel an isi exasperase profesorul: "- Domnule, va rog, eu mi-am uitat caietul acasa.../ -Unu...". "Eram fericit ca cel putin nu ma mai chinuia la tabla", marturiseste adolescentul. "Dupa un rastimp mai lung sau mai scurt, sfarseam intotdeauna cu insuficient". In finalul capitolului, autorul recunoaste ca, in ciuda tuturor, "domnul director, insa, nu e un om rau". Le daruieste tuturor media "suficient": "Magarilor!...Hai?"

 

 

VII. CORIGENTA - 10 iulie

Capitolul descrie o experienta extrema a insusi autorului: ramane corigent la germana din cauza unui profesor cu o privire ingrozitoare, care il face sa uite lectia intr-o clipita. Cuprins de disperare, se gandeste chiar la sinucidere. O alta corigenta, de data asta mai tarzie si aproape inevitabila, apare la matematica. Scopul corigentei, pentru profesor, este simplu: ca elevul sa se pregateasca mai bine la matematici, sa cunoasca mai bine detaliile acestui obiect subtil. Impricinatul crede insa ca a nu sti bine matematica este un dat, tine de soarta, la fel cum moartea este data oamenilor supusi destinului, unui timp ireversibil. Adolecentul isi face, plin de entuziasm un program prin care isi propune "in trei zile invat ce n-am invatat un an si scap...". Isi propune sa lucreze intens si sa ispraveasca trigonometria, algebra, binomul lui Newton si triunghiul lui Pascal. Nerespectand acest program, ramane corigent la matematica, isi propune sa o invete la vara si considerand ca "e foarte inteligent ceea ce fac...".

 

 

VIII. PREMIANTII

"Azi-dimineata s-a randuit banci in curtea liceului, s-a adus o catedra, cateva scaune si o masa pe care s-au asezat cartile de premii". Era serbarea de sfarsit, unde cei mai silitori paseau curajosi sa-si ia diploma si cartile. Pentru acest premiu invatasera tot anul. Fanfara era prezenta, colegii premiantilor ii felicitau. Inauntrul adolescentului miop se dadea o lupta apriga intre gandurile si sentimentele sale. Marturiseste cu ura in jurnal ca "uram pe acei adolescenti cu fruntile inguste, incluti si impersonali, care isi invata lectiile, se duc la cinematograf si se masturbeaza in fiecare noapte. [...] Munca mea si torturile mele, si rezultatele mele nu erau pretuite". Mai tarziu a "cercetat cu Dinu listele ce se lipisera la un geam". Din clasa lor erau patru corigenti la matematica: Dinu, el, Chioreanu, Bonas. Ultimii doi erau "cei mai prosti din intreaga clasa". Acasa a trebuit sa se prefaca trist din cauza corigentei, "sau, poate, sunt cu adevarat trist…".

 

 

IX. VACANTA

Desi a ramas corigent la matematica, nu se gandeste deloc la faptul ca ar trebui sa faca ceva pentru a iesi din aceasta situatie. Se va apuca de matematica la sfarsitul lui august. Profita de vacanta pentru a citi tot ce-i place. Ba chiar intr-o dimineata, in timp ce citea pe Panait Istrati cunoaste un vagabond cu care a "petrecut patru ceasuri de vorba". Vagabondul - "un evreu tanar, prost imbracat, care ratacise mult si indurase multe". I-a povestit aventurile sale, slujbele (picolo intr-o cafenea, paznic la o magazie, ucenic intr-o ceainarie), alimentand visele adolescentului de a-si crea propriul drum in viata, departe de viata pe care o ducea atunci. In vacanta, lucrul la roman incetase, intalnirile cu prietenii se rarisera, isi petrecea timpul citind si visand. "Astept cu resemnare sfarsitul lui iulie, sa plec in tabara de la Dumbrava Sibiului. Cercetasia mi s-a parut intotdeauna o institutie exaltata si dubioasa. Am facut, totusi, drumuri lungi impreuna, am dormit nopti frumoase in Dobrogea, am ratacit in Bucegi, am colindat in muntii Neamtului". Acum, i se pare stupida ideea din primul capitol. Aceea cu existenta unei eroine. Nu mai voia sa iubeasca fictiv, pentru ca cititorului sa placa romanul. "In roman voi scrie ca doream Dumbrava, pentru ca la Bucuresti ma sufocau miresmele si patimile". Dumbrava ii placea - o credea "ispititoare si curata".

 

 

X. JURNAL DE VARA - 5 august

"Am ajuns acasa". Dand putine lamuriri, se intoarce mai devreme din tabara pe motiv ca i s-au terminat banii. Reintorcandu-se in mansarda sa, isi petrece citind zilele pana cand se intorc ceilalti din Dumbrava. Gandul ii ramasese acolo. Desi nu avea vointa, isi propune, probabil pentru a-si insufla incredere in sine, ca "de la toamna am sa incep sa invat serios". Trei zile mai tarziu, citeste dezamagit ce scrisese la intoarcerea din Dumbrava. Nu deschisese caietele de matematica, iar acum dorea sa invete psihologie in incercarea de a se intelege pe el insusi. Resemnat renunta la idee, gandind: "poate am sa pricep la toamna, cand voi studia psihologia". O saptamana mai tarziu baietii se intorc din tabara. Dinu ii "povesteste cu amanunte complicatiile ivite din dragostele sale. El a iubit in Sibiu numai trei fate, dar a fost iubit de sapte". Afla ca examenul de corigenta trebuie sa-l sustina pe 15 septembrie. Se intelege cu Dinu sa amane pregatirea pana la inceputul lunii urmatoare. Constient ca se apropie corigenta, este ispitit, totusi, de niste carti imprumutate pe care trebuie sa la sfarseasca cat mai repede. Nici prin gand nu-i trece sa piarda "prilejul lecturii unor carii pe care doream de mult sa le cunosc". Inceperea studiului este amanat la nesfarsit, iar in ultimul moment, ia o hotarare foarte mare: "daca pana la 15 septembrie nu invat de la un capat la altul toata materia, ma sinucid". In restul zilelor pana la examen adolescentul este incercat de ganduri, sentimente si ciudate trairi. A invatat cateva capitole, dar cu o zi inainte incearca sa se convinga, ca poate de repetentie are nevoie in acest moment din viata sa. "Teza". Autorul marturiseste: "am incercat sa acopar pagini cu calcule absurde". Desi, obisnuit cu ideea ca va ramane repetent, Vanciu i-a "pedepsit filozoficeste" - "ne-a promovat pe toti".

 

 

 

 

Partea a II-a

 

 

I.MANSARDA Ideea scrierii unui roman ramane obsesiv in mintea sa, dar intarzie a se concretiza: ...Ce sa scriu, ce sa scriu ca sa uit tristetea? Poate chiar Romanul adolescentului miop il voi scrie din acelasi indemn. Dar nu trebuie sa ma gandesc. Nu trebuie sa ma gandesc, ci sa scriu.

 

II.MUZA - SOCIETATE CULTURAL - DRAMATICA Acest capitol prezinta amplu, activitatea societatii din care autorul facea parte atunci. Societate cultural-dramatica, Muza, tine sedinta in fiecare sambata, de la patru la opt. Incantat ca in ultima vreme aceasta societate cunoscuse un avant puternic, adolescentul participa si lucra cu entuziasm: muzica, discutii, conferinte, declamatii, piese de teatru. La sfarsit, ceaiul.

 

III. FANICA Adolescentul povesteste cum colegul sau, Fanica, a scris o revista: Se numeste Un liceu model si se va juca la Sfantul Spiridon. Personajele sunt chiar profesorii lor, rolurile fiind impartite de autorul piesei. Autorul il va juca pe Toivinovici, poate pentru ca am parul rosu si cunosc formulele seriilor aciclice.

 

IV. DOMNUL REDACTOR Gandurile ce ii ravaseau mintea in acel moment, simtindu-se dezgustat si obosit, chiar de se stia un talent - putand sa scrie despre orice lua o decizie: Ma umilisem mult si fara nici o izbanda. [...] Dar de astazi mi-am fagaduit solemn sa nu mai trimit nimic dlui Ilie Leontescu. Desi am talent cu carul. Si desi ma cunoaste el si as putea scrie orice...

 

V. NOIEMBRIE Lipsa de vitalitate a personajelor dintr-un oras cu o mitologie inca nedescoperita: In dupa-amiaza aceasta de noiembrie, sunt trist. Adolescentul considera cele mai frumoase zile pe acelea in care se biciuia. Marturiseste cu seninatate, incercand sa miste pe autor, sa-l socheze cu gandirea sa: Pastram franghia dupa un raft cu carti. In fiecare noapte, inainte de a stinge lampa, incepeam sfertul acela de dulci si dureroase desfatari. Urma, apoi, o clipa de extaz. A renuntat la acest obicei si, cum chiar el marturiseste: Mi-am cautat si eu, ca toti oamenii slabi, prieteni. Chiar si asa, el tine la prietenii sai, iar o eventuala despartire il doare. Melancolia a fost izgonita de amintiri, amintiri care l-au scos din lumea in care tristetea il tarase. Acum a redevenit el, adolescentul de saptesprezece ani, cu preocupari stintifiice.

Aproprierea bacalaureatului il sperie, din pricina noului regulament. Unii spera la o tomnateca promovare, stiind de acum ca Vanciu ii va lasa corigenti. Printre ei si adolescentul miop, trist dupa despartirea de prietenii sai.

TRISTETI, IN VARA Incertitudinea ii pune stapanire pe ganduri: Voi pasi la anul la Universitate sau voi pierde luni dupa luni, dezamagit, asteptand noi examene. Amintirile il napadesc, poarta suferinta in suflet ca o cruce grea ce ii apasa umerii. Sunt obosit si trist, si sunt singur in casa aceasta, grea de amintiri. De ce ma napadesc amintirile?

 

VI. MA CLATINA VANTURILE Schimbarile de mentalitate si preocupari prin care trece adolescentul. Au trecut de mult timpurile cand chimia si insectele imi odihneau creierul. Au trecut si timpurile lui Felix Le Dantec si Haeckel, zile sfarsite inocent in fata bocalului cu tritoni, noptile istovite langa cartile cu scoarte rosii din Bibliotheque de Philosophie scientifique. Isi deschide in totalitate sufletul, confesandu-se: Iata ce simt: ca sunt ridicat din mine si izbit de colturi dureroase, si lasat iar in suflet, si iarasi inaltat. Si nu stiu nimic alt, si nimic nu inteleg.

 

VII. BACALAUREATUL Adolescentul care citise atat de mult se simte ofensat de atitudinea indiferenta a profesorilor, care il desconsidera, ii dau note mici. Am fost cuprinsi, atunci, de febra nestapanita a lecturilor pripite, a rasfoirilor nervoase, a memorizarilor, a fiselor, a sublinierilor cu creion rosu. O farama de indoiala ii ramane insa in suflet: Daca nu voi trece?...

 

VIII. FINAL Am scapat, am scapat!... Capitolul Final consfinteste rotund, intr-o simetrie a textului, sfarsitul perioadei de liceu: Mi-am cetit numele pe lista cu ochi tulburi. [...] M-a cuprins deodata un dor puternic de a vedea liceul unde am petrecut opt ani. Realizeaza cu nostalgie si durere ca il intristau clasele unde nu vor mai fi fete cunoscute, il intristau dulapurile cu carti de unde citise. Nu vrea sa renunte la adolescenta. Ideea de sfarsit il cutremura: Cine ar putea intelege tristetea salbatica a acestui sfarsit pentru totdeauna?...O viata se inchide. La acel sfarsit de toamna, se hotaraste: Eu am sa scriu Romanul adolescentului miop. Vrea sa surprinda realitatea, firesc si dramatic. Privind cum ploua incheie Jurnalul, in aceasta zi de toamna, pentru a incepe sa scrie la roman: Pentru ca am ramas singur, m-am hotarat sa incep chiar azi Romanul adolescentului miop...

 

  

____________________________________________________________________

 

Mircea Eliade - Romanul Adolescentului Miop.pdf (941.22 kb)

 

 

Tags:

Lecturi de (ne)voie

TRACY CHEVALIER- Fata cu cercel de perla

by Stoica O. Andreea Ma, octombrie 18 2011 10:50

 

           Romanul "Fata cu cercel de perla" este o pledoare pentru frumos, pentru estetic, pentru posibilitatea existentei sentimentelor in stare pura.

           Griet este noua slujnica in casa faimosului pictor Vermeer. Pentru inceput ea spala rufele si se duce in Hala pentru a cumpara carne. Pe parcurs insa, Griet incepe sa il ajute pe pictor in a sfarama batoanele din care ies diferite culori si  face diferite amestecuri, in secret. Griet are voie sa se duca in fiecare duminica acasa insa, recent a aparut o epidemie iar strada familiei ei este in carantina, iar fata nu stie nimic in legatura cu familia ei. Fiul macelarului de unde cumpara Griet carne, incepe sa se ataseze de aceasta. Cum in Hala zvonurile circula foarte repede, Pieter fiul stia mereu ce se intampla. De aceea Griet il intreaba daca stie ceva in legatura cu familia ei. Pieter ii spune ca Agnes, sora ei a murit. A fost foarte deprimata, insa aceasta isi continua treaba in noua casa.

          Griet, desi este cicalita si intra in probleme din cauza fiicelor, pentru ea nu insemna nimic, deoarece prezenta sa in atelier o facea sa uite de toate grijile.  Ceea ce pentru ceilalti membri ai familiei este un teritoriu interzis in care se accede numai cu acordul expres al artistului se transforma pentru slujnica cea tanara intr-un univers tainic si fascinant in care poate deveni ceea ce simte cu adevarat ca este.

         Particularitarile secrete ale fetei nu scapa ochiului format de pictor care decide sa o imortalizeze pe panza sa cu riscul de a scandaliza familia. Pe parcursul desavarsirii capodoperei, intre model si pictor se infiripa o poveste tacuta de iubire. Pentru tanara slujnica, crearea tabloului este cheia catre o lume ravnita, dar la care nu va accede niciodata in viata ei de muritoare. Prin pozitia ei sociala, ea este condamnata sa apara in ochii celorlalti ca o oricare alta, insa pentru Vermeer, ea este muza si modelul in stare de perfectiune. Insa cand Catharina afla de tabloul secret, aceasta este revoltata din cauza ca fata i-a purtat cerceii  de perla, nu ca pictorul si slujnica au petrecut atata timp impreuna, acesta studiind toate partile in detaliu ale lui Griet. Pieter fiul o cere in casatorie, iar Griet accepta, mai ales dupa ce s-a certat cu Chatarina. Griet il ajuta cu afacerea pe Pieter, iar dupa zece ani este chemata la casa lui Vermeer. Afla ca marele pictor s-a stins, iar acesta i-a lasat cerceii cu perla. Catharina ii da, iar Griet ii vinde si ii da lui Pieter spunand ca este datoria familiei Vermeer pentru carne.

       Felul in care este relatata povestea tabloului face cu adevarat cinste scriitoarei. Din pacate nimeni nu cunoaste amanuntele dintre Griet si Vermeer, asa ca totul ramane la stadiul de pura fictiune.

 

Tags:

Pagini de şcoală