Domnisoara Christina de Mircea Eliade

by andreea-myhaela Ma, mai 24 2011 21:33

 

 

Romanul Domnsoara Christina (1936) creste direct din folclorul romanesc: o poveste cu strigoi, intr-o lume cazuta prada blestemului, pe care un tanar o salveaza, ucigand a doua oara strigoiul, cu un drug de fier implantat in inima. Textul debordeaza insa schema initiala, devenind curand un soi de mister medieval, realizat in spatiu romanesc. Mai mult ca in celelalte scrieri fantastice, personajele nu au o viata autonoma, existand-aproape impersonal, numai prin functia lor intr-un ritual starvechi. Numai ca acum, spre deosebire de celelalte scrieri fantastice, nu intalnim in tesatura epicului dialectica sacru-profan. Conflictul nu mai apare din infruntarea unor sisteme de gandire diferite, ca in celalate scrieri, ci, confruntarea dintre doua supraforte de maxima generalitate, Viata si Moarte. De altfel, de n-ar fi atmosfera intens maxima a textului, ne-am putea gandi chiar la o parabola.

Aceste forte se constituie destul de rapid dupa inceputul cartii, incat "criza" de semnificatie a elementelor din alte povestiri aici nu exista. Autorul revela pozitia fiecerui personaj in conflict, benefica ori malefica, fara ca nici o dezvaluire ulterioara sa nu o complice. Deplasarea cititorului de la un nivel existential la altul este inlocuita de un pariu: singura suspensie se refera la victoria sau esecul eroului Egor.

Certitudinea lumii demoniace a strigoului este, de la iceput, totala, Egor si Nazarie convigandu-se prin teroarea pe care o resimt. In loc de dilema real-ireal, frecventa in alte scrieri fantastice, apare aici conflictul real-ireal. Dialogul intre cele doua lumi nu este eferm si priveligiat, ci este permanent si general, printr-o adevarata strategie a teroarei. La conac, cele doua tabere se asediaza reciproc, ca intr-un "western dunarean", numai ca beligerantii cer suflet in loc de averi si utilizeaza nu arme clasice, ci rituri magice. Chiar daca probele materiale ale existentei Christinei sunt inefabile (parfumul de violete, o manusa pierduta, care se face scrum la atingere), fantastiucl nu e generat de dubiu,ci de certitudine. El consta in prezenta familiara a lumii celeilalte, in anularea intervalului separator dintre lumea viilor si cea a mortilor. In mod obisnuit, cei vii si cei morti raman in lumi diferite, necomnunicante. Aparitia strigoiului, cu statutul ambigen, tulbura acest echilibru, iar capriciul de a iubi un muritor dezlantuie criza.

Viata si Moartea se infrunta prin doua grupuri de personaje. Moartea este prezentata, evident, de strigoaica. Domnisoara Christina, de fugara prezenta a aliatului Satan si de catre agentii ei: Simina, fetita posedata, doamna Moscu, mama, apoi caii si vizitiul de la radvan, fantome ca si stapanul lor. Viata este reprezentata de Egor, Eroul, si ajutoarele lui: Nazarie, apoi doctorul si, in final taranii din sat. Dar Egor este tot odata si obiectul disputei dintre cele doua forte, la fel ca si Sanda, iubita lui, care, insa, apartine alternativ celor doua tabere, victima si aliata involuntar. Egor lupta cu Domnisoara Christina pentru el insusi, ca si penrtu Sanda, Christina lupta cu Sanda pentru Egor; Egor o distruge pe Christina, dar si Christina pe Sanda!

Christina se refuza pe sine ca strigoi si incearca, patetic, o reintoarcere in lumea oamenilor, pe calea unei dragoste normale; ea se vrea si se face femeie, transforman pofta de sange a strigoiului in pofta de dragoste a femeii.

Senzualitatea imposibila a Christinei se extinde, inca de la inceput, asupra Siminei. Fetita neobisnuit de frumoasa, este conceputa ca o dubla personalitate. Comportamentul ei "joaca" intre un registru uman, de copil binecrescut, si eu registru inuman, "diabolic" de agent al Christinei.

Interesant este ca Egor actioneatza rational si rece, dar in termeni magici, declarand ca are nevoi de fier impotriva vrajilor, disrugand portretul Christinei ca pe-o imagine blestemata cu putere malefica iradianta si, in sfarsit, infigand drugul de fier in "trupul" Christinei, exact in locul din pivnita in care Simina il sedusese inainte.

Cu victoria finala, Eroul se sacrifica pe el insusi: dincolo de justetea imolarii Christinei pe altarul Vietii, dincolo de functia sa inexorabila in conflict, Eroul, ca om, recade in otrava dulce a rasuflarii Dusmanului. Singur cu nostalgia si blestemul Christinei, care incepe sa il chinuie, Egor ramene muritor care a invins pierzand. Pierzand marea sansa a Mortii ca depasire a conditiei umane, ca intrare "ilegala", dar superba, in Absolut. Poate abia acum Egor o iubeste pe Christina, omeneste si tragic...

 

 

Tags:

Pagini de şcoală