Iubita locotenentului francez - John Fowles

by Ioana Popa. S, decembrie 29 2012 11:36

 

Idei 

 

1.

 

Afirmația potrivit căreia iubirea nu poate lua decât chipul de satir dacă nemurirea sufletului nu există reprezintă în mod evident, o fugă speriată din calea lui Freud. Pentru victorieri, raiul era rai în foarte mare măsură pentru că trupul rămânea aici, pe pământ, laolaltă cu id-ul freudian.

 

2.

 

Cartea fusese adusă în fața justiției sub acuzația de obscenitate – un roman ce apăruse în Franța cu vreo zece ani în urmă; un roman profund determinist în premisele sale, celebra Madame Bovary. ( pagina 142)

 

3.

 

Sintagma lui Darwin, colorație criptică, adică supraviețuire prin știința de a deveni una cu mediul înconjurător – de a te ascunde înlăuntrul credințelor, acceptate fără crâcnire, ale vremii sau ale castei sociale de care aparții.

 

4.

 

Un doctor isteț, neamț de felul lui, a împărțit nu demult melancolia în mai multe tipuri. Pe primul îl numește natural. Adică, atunci când ai din născare o fire tristă. Celui de-al doilea i-a zis ,,ocazional”, cu alte cuvinte melancolia care apare ca urmare a unei împrejurări anume. De asta, vezi bine, suferim cu toții din când în când. A treia clasă a botezat-o melancolie obscură, prin care vrea de fapt să spună, bietul de el, că habar n-are ce dracu o provoacă.

 

5.

 

Thomas Bowdler, editor englez (1754-1825), care a publicat în 1818 o ediție a operelor lui Shakespeare, din care pasajele considerate necuviincioase fuseseră eliminate; de unde to bowdlerize, verb însemnând a îndepărta dintr-o lucrare literară astfel de pasaje.

 

6.

 

Ei, pe cine, pe tine! Exclamă Tweedledee, izbindu-și triumfător palmele una de alta. Și dacă ar înceta să te viseze, unde crezi c-ai fi?

Unde sunt și acum, bineînțeles, spuse Alice.

Aiurea! replică Tweedledee, plin de dispreț. Păi, tu nu ești decât, așa, o arătare care i s-a năzărit lui în vis!

Dacă regele ăla s-ar trezi, adăugă Tweedledum, te-ai stinge – puf! – uite-așa, ca o lumânare.

Ba nu m-aș stinge deloc! exclamă Alice, indignată.

 

Lewis Carroll, Dincolo de oglindă (1872)

 

7.

 

Mal (dacă-mi îngăduiți să vă îmbogățesc bagajul de cunoștințe inutile) e un cuvânt împrumutat de engleza veche din norvegiană, care ne-a fost făcut cadou de vikingi. Însemna inițial ,,grai”, dar cum vikingii nu catadicseau să se dea la această îndeletnicire muierească decât atunci când voiau să ceară ceva sub amenințarea securii, treptat a ajuns să însemne ,,bir” sau ,,tribut de bani”. O ramură a vikingilor a luat-o spre sud, unde a pus bazele mafiei siciliene; cealaltă însă – între timp scrierea cuvântului se modificaseră în mail – își înjgheba de zor primele rețele proprii pentru extorcarea de bani în schimbul ,,protecției”, la granița cu Scoția. Dacă țineai la grânele pe care le aveai pe câmp sau la virginitatea fiicei tale, trebuia să plătești mail căpeteniilor bandiților care aveau ,,în grijă” împrejurimile; așa se face că, odată cu scurgerea timpului - și a unor sume tot mai mari de bani pe apa sâmbetei -, bietele victime au început să-i spună blackmail ( șantaj).

 

 Ediția a II-a, Polirom 2011, Top +10.

 

 

Tags:

Cerculeţul de literatură | Pagini de şcoală

Jules Verne: O călătorie spre centrul Pământului

by Dobrescu Iulia Stefania V, decembrie 28 2012 22:43

        

 

Această operă literară ,,O călătorie spre centrul Pământului” de Jules Verne reprezintă o mare aventură, foarte interesantă , plină de peripeții, a profesorului Otto Lidenbrok.                                       Otto este un specialist în mineralogie, care locuia într-un apartament din Hamburg alături de Axel și Grauben,cei doi nepoți ai săi și Martha, servitoarea.Într-o zi profesorul a primit un colet în care se găsea o carte,având în intrerior o foaie cu limbaj codat, semnată ,,Arne Saknussemm”.Lidenbrok a încercat să descifreze acest cod, dar a eșuat, astfel pedepsindu-se, pe el, familia sa și Martha, cu înfometarea.Axel a încercat și el reușind, și însemnând : ,,Coboară în craterul lui Yocull din Sneffels, pe umbra lui Scartaris vine să o mângâie înaintea calendarelor lui Iulie, călător îndrăzneț, și vei ajunge în centrul Pământului.Ceea ce eu însumi am făcut.Arne Saknussemm ”. Lui Axel îi era teamă deoarece, bunicul său era puțin bolnav, iar el era destul de nepregătit. Otto a aflat aceasta, făcându-și bagajul său, dar și a lui Axel, alături de Hans, o bună călăuză. Ajunși acolo fac întocmai instrucțiunilor lui Arne. La un moment dat, îndrăzneții călători, au rămas fără apă, dar Hans  a făcut o gaură în peretele de piatră de unde a țâșnit apă fierbinte, dar potabilă.Axel se rătăcește, dar este găsit.Și multe alte peripeții.Călătorii ajung la o întindere de apă, care defapt este o mare subterană , cu greu tot încearcă să traverseze această mare dar nu reușesc datorită curenților de aer foarte puternici, ce îi întorc înapoi. Stând atât timp în acel loc ei descoperă un tunel blocat de o stâncă. Aceștia o detonează, dar din cauza  forței  prea mari a exploziei se provoacă revărsarea apei prin gaura produsă. Astfel împinși de apă ei urcă, în cele din urmă fiind aruncați prin vulcanul Etna , în Marea Mediterană, pe insula Stromboli, în apropierea Siciliei. 

        Axel și Otto Lidenbrok de întorc acasă, bineînțeles alături de Hans.Otto și-a îmbogățit colecția de fosile cu alte minunate descoperiri găsite în măruntaiele Pământului, de asemenea devine mai cunoscut datorită acestei mari aventuri. 

         Axel se căsătorește cu minunata Grauben. Dar totuși specialistul rămâne cu o mare frământare în sufletul său.

 

Tags:

Cerculeţul de literatură | Pagini de şcoală

Cuvinte

by Ioana Popa. V, noiembrie 09 2012 17:03

 

 

Cuvintele care se culcă cu toată lumea nu pot fi numite decât târfe. Da, târfe, târfe sunt cuvintele care se culcă pe pagina albă pentru bani. Târfe sunt cuvintele care așteaptă să fie cumpărate pe bani, ca să se culce apoi cu ochiul cititorului, cu limba cititorului, cu obsesiile sale cele mai secrete.

Mă auziți? Cu voi, vorbesc, cuvinte de rahat ce sunteți, cuvinte care-mi ieșiți din creier fără să-mi cereți voie, cuvinte care râdeți în hohote de ce am eu mai adânc în mine. Uitați-vă la voi cum treceți dintr-o gură în alta, ca niște târfe trecând dintr-un pat în altul. Nu există cuvinte fidele, decât cele, eventual, inventate de oamenii obsedați de capacitatea de trădare a cuvintelor. Nimic nu e sfânt pentru voi și nici între voi nu sunteți capabile de fidelitate.

Multă vreme am crezut că uneori formați cupluri cât de cât durabile. Cuvântul viață, de exemplu... Multă vreme l-am crezut legat în mod intim, inseparabil, de cuvântul moarte. Dar nu, dragostea dintre ele este pură ficțiune, în loc să rămână încleștate unul într-altul așa cum ar dori creierul nostru, viața și moartea se detestă, se scuipă pe stradă ca doi hoți care nu știu cum să-și împartă o bancnotă de o valoare infinită după ce au furat-o împreună.

Da, am crezut că și alte cuvinte sunt într-o relație statornică, de intimitate susceptibilă să ne ajute să înțelegem mai bine anumite lucruri. Sigur, la prima vedere ziua și noaptea trăiesc una în prelungirea celeilalte, într-o armonie care degajă în univers o infinită tandrețe. Numai că în realitate niciuna nu știe prea multe lucruri despre alta, ca doi soți care dorm în același pat de-o viață, dar nu se mai ating de ani de zile. Nu, nu există cupluri de cuvinte fericite, sau în orice caz cele trăind aparent în cuplu nu vorbesc de fapt aceeași limbă. Urâtul și frumosul au aceeași problemă de distanță ca binele și răul. Cuvântul da nu știe unde locuiește cuvântul nu, iar cuvântul rațiune preferă să treacă întotdeauna pe celălalt trotuar când îl vede venind pe cuvântul sentiment.

Între cuvântul niciodată și întotdeauna există însă o relație de mare perversitate. Zilnic își scriu ca să-și dea întâlnire și își povestesc în scris fantasme pe care mie îmi este imposibil să le reproduc pe această pagină. Își promit unul altuia subtilități erotice care până și mie îmi dau frisoane de plăcere, dar nu trec niciodată la act.

Ciudat, oamenii nu-și dau seama, atunci când vorbesc cum se iubesc și se urăsc cuvintele în frazele pronunțate de ei, câte drame se produc între cuvintele obligate să trăiască pentru o fracțiune de secundă în aceeași frază. Cuvântul adevăr de exemplu, imediat ce este pronunțat se îndrăgostește ca un prost de toate celelalte cuvinte spuse înaintea lui și după el, iar ele îl storc de fapt ca pe o lămâie înainte de a-l arunca la gunoi.

În fiecare zi, cuvântul dorință, coboară din mansarda sa( este singurul cuvânt având locuința aproape de cer) și se duce să facă un tur prin casele de toleranță ale vocabularului. Nu-i este ușor să înainteze pe stradă tatonând terenul cu bastonul său alb( cuvântul dorință, am uitat să vă spun, este orb din naștere). Deseori se izbesc de el alte cuvinte cărora le lipsește sensul orientării, cum ar fi cuvântul speranță sau chiar certitudine. El rămâne însă politicos și demn: pe cuvântul dorință trebuie să vi-l imaginați ca pe un domn înalt și distins, elegant și trist, slăbănog și puțin stângaci. Deși orb, el este de o virilitate stupefiantă ceea ce face că până și cuvintele cele mai pudice îl primesc în patul lor.

Libidinos și incitant, dezgustător prin felul său de a se mișca, prin modul său de a deschide gura este cuvântul promisiune. Impotența sa este proverbială, ceea ce nu îi reduce puterea de seducție.

Cel mai mare proxenet din lumea cuvintelor este cuvântul timp. Cu aerul său fragil și nehotărât, cuvântul timp dispune la picioarele sale de un imperiu de amante și amanți. El îi vinde și-i cumpără după bunul său plac, își face toate capriciile cu ei pentru a-i abandona apoi, dezumflați și goi, epuizați și fără sevă.

Una dintre cele mai frumoase povești de dragoste trăită de un cuplu de cuvinte este pasiunea reciprocă dintre cuvântul aici și cuvântul acum. Nimeni, niciodată, n-a întâlnit relație mai pură, mai solidă, mai deschisă decât cea dintre aici și acum.

Există însă povești de dragoste, extrem de subtile, trăite și în trei: de exemplu cuvintele trecut, prezent, viitor. Acest tip de fidelitate este însă rar. De altfel, cele trei cuvinte nu sunt prea înghițite de celelalte. Trecut, prezent și viitor formează un cerc total închis, iar când te gândești la rigiditatea lor chiar nici nu-ți poți imagina cum se mângâie sau se sărută ele în intimitate.

Un cuvânt incapabil de dragoste este cuvântul patrie. Tot ce știe este să ceară să fie iubit(dar pe el, cu adevărat, nu-l iubește nimeni). Demagog și înrăit, nerușinat și sadic, cuvântul patrie își trăiește sexualitatea trimițându-i pe ceilalți sistematic la moarte, și pretinzându-le în același timp să aibă orgasm în timp ce mor pentru el.

 Pentru domnul Cambreleng toate librăriile erau un fel de abatoare. Da, da, insista el, abatoare, acesta era cuvântul. Noi nu avem auzul destul de dezvoltat pentru a auzi cum urlă cărțile în rafuri. Cărți neatinse de nimeni, cărți nedorite de nimeni, cărți nerăsfoite de un an, de doi ani, de zece ani... Orbi și surzi cum suntem nu auzim plânsul cărților, horcăitul cărților, urletul de singurătate al cărților. Orbi, surzi, lipsiți de tactilitate cum suntem nu simțim cum tresar cărțile sub privirile noastre, nu vedem speranța care palpită în ele în momentul când măturăm cu privirile noastre obosite și blazate sutele de metri de rafturi înșirate de buchiniști de-a lungul Senei la Paris. Nu simțim nici oroarea resimțită de cărți întrucât sunt ținute unele lângă altele, întrucât sunt obligate să trăiască lipite unele de altele... Cărți bune lipite de cărți proaste, cărți muribunde lipite de cărți încă vii, cărți esențiale lipite de cărți născute moarte. Ce oroare, ce oroare organizarea în spațiu după criterii alfabetice sau pe autori a cărților! Nimeni, nimeni nu simte faptul că 90 la sută dintre cărți sunt bolnave, isterizate de stângăcia cu care sunt expuse și vândute, transportate și stocate.

Ceea ce era adevărat, cărțile, chiar și necitite, își pot proiecta universul în creierul celui care le privește, cu condiția ca privitorul să fi făcut câteva exerciții de deschidere a ochilor.

,, cu această masă de cuvinte mă joc cum vreau eu, le transform, le sugrum, le combin, le dau alte conotații, le amețesc, le amestec și le arunc în aer...”

Cele șapte limbi însă nu mi-au dat șapte vieți, ci șapte identități.

Limbajul este, până la urmă, modul în care ne îmbrăcăm pentru a fi vizibili unii față de alții.

Într-un fel, un om care vrea să scrie, care crede că are ceva de spus umanității, este deja, prin această atitudine, puțin megaloman.

Definiția cea mai scurtă a megalomanului este: persoană care are o părere exagerat de bună asupra calităților sale(grandoman). În consecință, megalomania este un delir de grandoare, asociat cu un delir de persecuție.

Scriitorul megaloman este cel care scrie ultima carte posibilă, opera-concluzie a umanității, cartea esențială destinată să fie cheia de boltă a edificiului literar mondial. În consecință, toate gesturile sale sunt marcate de importanța pe care și-o acordă în univers. El nu pășește, nu mănâncă, nu se îmbracă la fel ca semenii săi. Când te privește îți face de fapt o favoare. Iar dacă te ascultă o face numai ca să-ți poată capta întrebarea destinată să-l facă pe el să vorbească timp de o oră, timp de două ore, timp de patru ore, timp de 24 de ore...

Singurul lucru pe care trebuie să-l așteptăm de la o carte, sau de la o piesă, este plăcerea pe care ni le-au procurat atunci când le-am scris.

Să te simți atât de trădat de realitatea orașului încât corpul tău să se revolte chiar înainte de revolta creierului? Să ai un șoc emoțional negativ în fața Parisului real după ce ai fantasmat timp de ani de zile asupra sa?

Când am chef să discut cu o ființă vie intru în oricare cafenea, mă așez la tejghea, cer o bere și încep să vorbesc cu primul om pe care îl simt recurgând la același ritual ca mine. Îmi dau seama că lucrurile esențiale nu pot fi spuse decât necunoscuților. Uneori stau de vorbă timp de ore și ore cu oameni marcați de aceeași revelație: prieteniile sunt stupide,  imediat la tejgheaua unui bar.

Cum s-a produs eliberarea mea? Nu știu... Din scriitor am devenit o literă, un semn. Simt că fac parte dintr-o pagină scrisă de către însăși Majestatea sa Viața, de către oraș, de către timp. Sunt o literă care revine într-o imensă carte, într-un imens balet de semne, într-un concert cosmic de litere... În timp ce compun, împreună cu alte semne, semnificații, mă citesc pe mine însumi, mă mir de mine însumi. În fiecare moment sunt într-un raport creativ cu alte semne vii( oameni, plante, animale, obiecte impregnate de energie umană). Povestea scrisă împreună e sublimă, nu poate fi rezumată, iar singur formă de lectură a ei este trăirea...

 

                                               Matei Vișniec - Sindromul de panică în Orașul Luminilor, editura Polirom, 2012.

 

Tags:

Cerculeţul de literatură

Existenţe.

by Ioana Popa. J, ianuarie 19 2012 20:55

imagine: berkozturk.deviantart.com/

 

Soarele nu răsărise niciodată de două ori într-o zi, acest lucru era ştiut de toţi oamenii care se năşteau şi ajungeau să aibă cunoştinţă de legile după care mergea această plămădire a lui Dumnezeu şi anume omul.

,, Ce este omul, dacă nu un mecanism parcurs tot timpul de fiorii morţii, străbătut de gânduri care par să nu fie niciodată ale lui, doar împrumuturi ale altor vieţi, trecute şi ele, ca zilele tinereţii mele? Ce este omul, când privirea îi este împăienjenită şi fiecare lucru se deformează în bătaia soarelui? Ce sunt ceilalţi oameni, pe care-i ascultă şi cărora le vorbeşte neîncetat doar ca să nu-şi piardă aceste abilităţi destul de rezonabile în raport cu avertismentele neîncetate despre sfârşituri şi fatalităţi? Suntem toţi parte a unui hazard ce-şi face loc în lume mişcându-se precum o seceră atunci când năpusteşte cu violenţă fragilitatea spicelor de grâu. Cine sunt eu aici, la umbra nucului ale cărui frunze uscate înainte de vreme mă învaţă cum să-mi interpretez viaţa trecută?

Nu sunt nimic mai mult decât o întrebare. Toţi oamenii sunt întrebări şi îmi dau seama acum că toţi avem acelaşi răspuns: Dumnezeu. Dar cine poate fi acest Dumnezeu, căruia mă rog chiar dacă ştiu sigur că mai mult cârtesc împotriva lui, negându-I uneori viabilitatea?

Acum totul este trecut. Parcă şi munţii s-au mişcat de când i-am privit ultima dată. S-au înălţat şi continuă să se înalţe, împiedicându-mă să văd partea de cer care se află dincolo de acest mic desiş în care mă aflu. Ceilalţi aşteaptă pe marginea drumeagului pe care stau înşiruite ca într-un album de fotografii, casele noastre, căruţe parcă şi ele îmbătrânite. Şi toţi anii pe care i-am trăit par să îmbătrânească acum orice lucru pe care-l gândesc şi orice simţire pe care o reiterez. Aşteaptă să le spun că vom continua drumul, lăsând toate greutăţile să se transforme în praful care ne învăluie de fiecare dată când catârii se împotrivesc firescului şi-şi trântesc copitele de pământul arid, ridicând pulbere şi lăsându-l să se scurgă pe noi, la fel ca ploile verii. Sunt aşa departe toate aceste amintiri, dincolo de apă, acolo unde căutăm să ne regăsim şi să fim curaţi şi aşezaţi în ale noastre. Mi se strânge inima la vederea celor lăsaţi în urmă, îngheţaţi sau omorâţi de boli pe care nici nu le-am cunoaşte dacă nu ar lua vieţi. Oamenii n-ar afla niciodată ce este răul dacă nu i-ar provoca suferinţe. Şi uitarea...

Fiecare om este asemenea cu ploile de vară; durează puţin. Şi nici memoria nu poate păstra în adâncurile ei nesfârşite chipuri şi cuvinte; nici sufletul nu poate simţi eternitatea, nici cuvintele nu pot exprima clipele neînţelese de firea umană.

Această amânare a plecării nu o pot explica decât ascultându-mi bătăile inimii; puternice şi atât de dese. Mi-aş lăsa inima să hotărască încotro să mergem, cum să le vorbesc acestor oameni care-mi aşteaptă cuvintele la fel ca răsăritul soarelui, dar acest organ nu este raţional, nu arde prin cuvinte, ci prin dureri. Şi doar tăcerea linişteşte spiritul, sufletul acesta pe care-l caut în lumea care-mi este hărăzită ca salvare. Dar să fie şi moartea una dintre salvări? Să-mi fie paşii drumul neparcurs spre această dorinţă de mântuire care nu vine decât atunci când amânările nu mai pot amâna sfârşitul. Şi chiar dacă n-aş vorbi de sfârşitul unei vieţi, aş vorbi de sfârşitul unei experienţe; să simţi adierile de vânt, luptându-te să ajungi la o destinaţie care nu e decât temporaritate.

 

Gândurile îi fură întrerupte de lătratul celor doi care mai rămăseseră. Limpezindu-şi mintea de gândurile care se tot perindau în acel lăcaş neînţeles, se ridică, îndreptându-se hotărât să le vorbească deschis oamenilor din şatra sa. Voia doar să-şi alunge sentimentul bătrâneţii şi al râncezelii sufleteşti, străbătând aceastră graniţă şi făcându-i să înţeleagă că dincolo de apă nu se va afla binele, doar altceva diferit de ceea ce afla acolo unde se găseau. Se simţea dator să clarifice acele situaţii în care se găseau şi să se confeseze în primul rând, sieşi, apoi celorlalţi.

La încercarea de a se ridica de la umbra nucului, oasele-i trosniră a ruptură şi acelaşi gând al morţii îi străbătu inima. Şi faţa i se schimbă; ,, Chiar dacă inima nu poate gândi, se lasă străbătută de gânduri. Şi oare nu-i asta suferinţa de care nu mă pot desprinde?”  

Ajunse cu greu în locul unde se aflau cei care supravieţuiseră sorţii. Buzele-i crăpate de soare abia se deschiseră. Ne continuăm... ne continuăm începutul....

 

Cuvintele ieşiră din gura sa ca o sentinţă, deşi erau exact cuvintele aşteptate de toţi. Nu erau ultimii care avea aşteptări şi cu siguranţă nu erau primii care aveau să fie dezamăgiţi de tot ce-şi doreau, dar nu avea să se împlinească.

 

Soarta! Se spunea că fiecare om are o soartă a lui, că ceea ce soarta a zis, în frunte ţi-e scris. Oamenii oacheşi nu credeau în soartă, nu credeau în nimic. Pe frunţile tuturor oamenilor din şatră nu scria nimic. Tinerii aveau frunţile limpezi, bătrânii le aveau încreţite din pricina anilor care trecuseră peste ei. Unii oameni, oacheşi sau neoacheşi, mureau de copii, pe alţii îi răpea moartea în plină tinereţe. De cei care rămâneau teferi moartea se atingea mai la bătrâneţe sau chiar la adânci bătrâneţe. Asta era tot. Nici oamenii oacheşi, nici oamenii neoacheşi nu cereau să vină pe lume, dar veneau. Odată veniţi, nu cereau să plece din lume, dar plecau. Era o lege care nu putea fi ocolită.

 

,, La fel ca legile, nici oamenii nu sunt ocoliţi. Îi întâlneşti la tot pasul născându-se şi dând naştere la noi pui de oameni care la rândul lor, procrează. Funcţionăm şi noi la fel ca ploaia; suntem chiar stropii care o formează. Coborăm de undeva dincolo de viaţă şi ne găsim liniştea în pământ.”

Şatra îşi pornise drumul şi Len başa continua să stea abătut sub coviltir, apărându-se de soarele dogoritor. Răcelea cu care se gândea la viaţă şi la moarte îi îngheţa broboanele de sudoare care-i curgeau de pe fruntea zbârcită şi plină de praf. Ceruse doar liniştea şatrei sale, dar simţea cum puterile de a apăra ceea ce rămăsese după ravagiile pe care le făcuse această parcurgere iniţiatică scădeau şi scădeau, lăsându-l fără vlagă. Nu mai căuta răspunsuri sau să-şi clarifice confuziile, dar apariţiile jandarmilor şi zvonurile acestora îl speriaseră de-a dreptul. Au mers ore în şir, dar orice zgomot se pierdea în scârţâitul roţilor şi în amalgamul de griji. Căldura îi făcu însă să oprească în apropierea unui pârâu, oamenii oacheşi spălându-şi feţele roşii de la căldura soarelui, iar animalele pentru a fi adăpate. Drumul era lung, iar necunoscutul după care tânjeau, ideile după care voiau să meargă, aveau o durată la fel de lungă. Nu-şi doreau putere, doar un echilibru, o stare de stabilitate din care, dacă ar fi fost să iasă, să o fi făcut simţind că cel puţin au trăit un moment de contopire cu tăcerea, că au fost asemenea pietrelor pe care călcau şi care le răneau tălpile rănite şi bătute de mersul pe jos. Aproape goi, se grăbeau să se arunce în apă, ţipând şi alarmându-se că noaptea era aproape şi poposirea într-o pădure putea fi încă un lucru fatal cu care să se confrunte.

 ,, Dar nu cumva suntem chiar noi cei de care ar trebui să ne temem? Eu mă tem mai mult de mine decât de soartă; de acest rol care mi-a fost dat şi de ceea ce pot greşi. Mă tem să nu mor fără să ajung acolo unde visul îi poartă pe toţi... Calea visării, adânc în care liane te conduc spre nepătrunsul minţii umane.

 Poate dincolo de apă va fi greu, îi vor pândi nenumărate primejdii. Însă omul e totdeauna pândit de primejdii. Dacă acum, când stă pe malul apei, în iarbă, ar veni pe furiş un şarpe veninos şi l-ar muşca, el ar muri. N-o să vină niciun şarpe. Dar dacă ar veni?... Dacă ar veni?

 

,,Dacă ar fi moartea de fapt, răspunsul la oameni? Şi în acel moment, când orice răsuflare e absorbită de un curent rece, nou şi venit de neunde, oare care este ultimul gând pe care şi-l formează atât oamenii oacheşi, cât şi cei neoacheşi, atât oamenii tineri, cât şi cei ajunşi la bătrâneţe? Feţele lor...expresiile ultime, ele sunt mesajul sublim care ar trebui perceput. Şi dacă iarba s-ar transforma într-o muşcătură de şarpe? Dacă ar face-o? Ce-am deveni oare?”

 

 

Tags:

Cerculeţul de literatură

Cerculeţul de literatură: Runda a II-a

by Amalia Istrate V, decembrie 30 2011 17:50

  Am postat fragmentul sursă pentru cea de-a doua etapă a concursului Cerculeţul de literatura.

La mulţi ani şi... imaginaţie debordantă!         

           Soarta! Se spunea că fiecare om are o soartă a lui, că ceea ce soarta a zis, în frunte ţi-e scris. Oamenii oacheşi nu credeau în soartă, nu credeau în nimic. Pe frunţile tuturor oamenilor din şatră nu scria nimic. Tinerii aveau frunţile limpezi, bătrânii le aveau încreţite din pricina anilor care trecuseră peste ei. Unii oameni, oacheşi sau neoacheşi, mureau de copii, pe alţii îi răpea moartea în plină tinereţe. De cei care rămâneau teferi moartea se atingea mai la bătrâneţe sau chiar la adânci bătrâneţe. Asta era tot. Nici oamenii oacheşi, nici oamenii neoacheşi nu cereau să vină pe lume, dar veneau. Odată veniţi, nu cereau să plece din lume, dar plecau. Era o lege care nu putea fi ocolită.

           Poate dincolo de apă va fi greu, îi vor pândi nenumărate primejdii. Însă omul e totdeauna pândit de primejdii. Dacă acum, când stă pe malul apei, în iarbă, ar veni pe furiş un şarpe veninos şi l-ar muşca, [...] el ar muri.N-o să vină niciun şarpe. Dar dacă ar veni?... Dacă ar veni?

 

Tags:

Cerculeţul de literatură | Concursuri şi olimpiade

Câştigătorul primului Cerculeţ de lieratură

by Amalia Istrate V, decembrie 30 2011 16:59

Aşa cum am anunţat în regulamentul concursului, pe 30 decembrie urma să anunţ câştigătorul primei ediţii a Cerculeţului de literatură.

 

Astfel, prima ediţie a concursului, care a avut ca suport un fragment din romanul Odd Thomas de Dean Koontz, a fost câştigată de Ioana Popa cu proza Marginea vieţii. Lucrarea sa a fost votată de şase persoane cu câte 5 stele. Vă invit să citiţi creaţia colegei voastre care a făcut un lucru remarcabil cu materialul literar pus la dispoziţie.

Felicitări, Ioana!

Premiul tău constă în chiar romanul Odd Thomas de Dean Koontz, apărut la Editura RAO în 2007.

 

Tags:

Cerculeţul de literatură | Concursuri şi olimpiade

Marginea vieţii

by Ioana Popa. L, decembrie 19 2011 20:55



Nu cunosc foarte bine oamenii. Nu ştiu dacă m-a interesat vreodată să fiu prieten cu foarte mulţi oameni, să-mi umplu agenda telefonică cu nume, porecle şi tot felul de prescurtări doar pentru că suntem atât de comuni prin numele noastre. Când voi fi bătrân, mă voi apuca să fac un studiu despre cum aleg mamele, taţii, rudele în general, numele pentru progeniturile care au de gând să-şi facă un ideal din ideea că dacă există schimbare, aceasta sigur va fi a lumii. Chiar aş vrea să ştiu câţi poartă nume de fructe, câţi pornesc în lume, sunând ca un câine sau cine a avut norocul să însemne mai mult decât o adunătură de litere, aşezate fără prea multă preocupare într-o ordine redundantă.  Nu am prea multă experienţă, dar am privit îndeajuns oamenii, încât să-mi dau seama că ei nu-şi deschid ochii decât ca să viseze mai frumos. Nu îi preocupă să observe, să cunoască, să delibereze tot ce se învârte în Universul care ne este gazdă, ei se aşează într-un colţ şi creează iluzii.

Dimensiunea tuturor lucrurilor care mi se întâmplă zilnic este pe măsura mea. Nu sunt chiar fanul lui Dumnezeu, dar nu îi contest modalităţile de a intra în vieţile noastre ca să ne atenţioneze că suntem pe punctul de a face greşeli. Îi mulţumesc, cu ocazia asta, pentru toată grija pe care o poartă creaţiilor sale. Suntem minuni ale lui, doar că odată cu minunata noastră existenţă, primim ca bonus la naştere ştiinţa de a distruge ce nu cunoaştem îndeajuns încât să preţuim. Şi aici se include minunata categorie de umanoizi.

Nu mă detest pentru capacităţile de a face rău. Există momente când nici nu conştientizez că rănesc pe cineva sau că spun cuvinte care să zdruncine vieţi.  Îmi doresc să am posibilitatea să spun cuiva, într-o zi, că îl folosesc. Şi să fac asta fără să-l rănesc. Nu ştiu dacă voi aţi fost folosiţi vreodată, dar cred că odată ce începi să te desfăşori între aceste limite ale Pământului, ar trebui să înveţi că la un moment dat, va fi cineva care să te considere un obiect. Şi chiar dacă vei învăţa această lecţie, tot vei cădea în această capcană. Pur şi simplu, e atractiv să ştii că poţi deveni tot ce are nevoie cineva ca să aibă o viaţă mai bună. Altruismul nu ar trebui să fie o slăbiciune de care ceilalţi să profite.

Aşa cum vă spuneam, această materializare a omului m-a trezit fără să-mi dau seama ca o alarmă care sună, sună, sună până când îţi obligi mâinile atrofiate să facă un gest că ar vrea să stingă acel piuit care absoarbe toată odihna de care ai vrea să te bucuri. În faţa descoperirilor cu caracter vital mă găsesc gol puşcă. Nu-mi mai pot ascunde imperfecţiunile de ex-adolescent care se aruncă în această lume imprecisă cu singurul gând naiv că nimic nu este aşa cum pare. Goliciunea mea se datorează lipsei de apropiere faţă de clişee. Aparenţele înşeală, demonstrat şi înţeles. Dar înţelegerea fiecărui lucru care ne apare ca iluminator nu presupune să ne ghidăm vieţile după el. Dacă ar fi posibil acest lucru, oare câte drumuri nu am parcurge paralel, toate fiind atât de alambicate, definindu-ne ca pe un paradox?

Nu este suficient să ştii câteva informaţii despre viaţă. Sau să afli cam ce repere te-ar lăsa să exişti în linişte până la o vârstă mijlocie. Traiul meu e neadecvat cerinţelor mele.  Am fost minţit de atâtea ori cu consimţământul meu; simpla plăcere de a avea certitudinea că înăuntrul fiecărui om zace un demon care stă şi catadicseşte să-şi primească raţia de non-viaţă.  Cum să nu compătimeşti fiinţele care se hrănesc prin alţii? Şi dacă mă gândesc mai bine, nici fiinţe nu le pot numi, sunt simple umbre, care urmăresc şi investighează cazuri care nu se pot rezolva decât prin  cuvinte şi gesturi distorsionate de imaginaţie.

Nu-s o celebritate. Nu-s odrasla unei celebrităţi. N-am fost căsătorit cu o celebritate, n-am fost maltratat de o celebritate, nu am donat niciodată rinichi pentru a fi transplantat unei celebrităţi. Mai mult, nu doresc să fiu o celebritate. De fapt, sunt într-o asemenea măsură un nimeni, după standar­dele culturii noastre, încât revista People nu numai câ nu va publica un articol despre mine, dar îmi va refuza orice tentativă de a mă abona la publicaţia lor, din cauză că gravitaţia de tip gaură neagră a lipsei mele de celebritate este destul de puternică pentru a produce căderea în desuetudine a activităţii lor. S-ar putea ca voi să fiţi nişte celebrităţi, recent lansate sau pe cale de dispariţie. Şi dacă ar fi să vă încadraţi în această subclasă, suprapopulată, aş menţiona şi faptul că voi chiar sunteţi mici obiecte de care ne folosim noi, cei mai puţin interesaţi să strălucim chiar şi ziua pe diverse panouri publicitare sau prin minţile adormite ale diverşilor indivizi care parcurg o viaţă trăind cu ideea că ar putea cândva să fie şi ei asemenea viselor pe care îndrăznesc să le aibă. Oricum, sunteţi nişte obiecte frumoase. Aparenţe care nu mai dor pentru că sunt înşelătoare din cauză că tocmai asta dorim de la voi; să ne înşelaţi. Să fiţi cât mai fericiţi şi cât mai bogaţi, să iubiţi aşa cum noi nu putem; să fiţi exact povestea pe care n-am reuşit să o scriem, dar pe care voi aţi regizat-o destul de bine pentru a ne întreţine. Naivi să fim să credem că suntem independenţi. Lipsiţi de curaj, ne lăsăm întreţinuţi de către oricine; chiar şi de măşti atât de bine conturate, care să ne mascheze ridurile pe care orice an care trece ni le lasă pe suflet.

Risc să fiu altfel; dar nu aţi avut niciodată sentimentul că viaţa e pur şi simplu o tenie? O înghiţi înainte să deschizi ochii la naştere, fără să ştii că despre ea vei vorbi, pe ea vei căuta să o cunoşti. Cercetând fiecare cotlon al vieţii nu vei fi niciodată întreg; dimpotrivă, nu te vei mai recunoaşte decât ca nenumărate părţi înşirate aici şi acolo, predestinate unei alcătuirii tardive sub talpa divină. Această tenie, sau viaţă se mişcă înăuntrul tău, iar tu te agăţi de marginile ei aşa cum te-ai agăţa de picioarele lui Dumnezeu dacă o întrevedere cu el ar fi posibilă. Ai tânji doar după o atingere care să fie o ultimă revelaţie a fiinţei care eşti.  Există o consolare şi pentru acest sentiment; tenia se va opri cândva din a te digera; nu ştiu sigur dacă plictiseala va fi motivul sau pur şi simplu tu nu vei mai fi potrivit pentru continuitate; îşi va autoînstrăina forţa şi tu vei rămâne acelaşi.  Acelaşi doar ca exterior; faţa ta care nu constituie decât un alt element artistic de care, cu puţin noroc, un pictor sau un scriitor se va folosi pentru a crea viitoarea operă de artă. Interiorul tău, adevărata ta carte de identitate va fi o nulitate. Şi oricâte încercări de a te aduna, de a scădea, înmulţi sau împărţi şi chiar dacă ar răsări cumva din pământul secetos un oarecare dispus să te ridice la puteri inimaginabile; tot nu vei obţine un răspuns corect şi mulţumitor în acelaşi timp.

Aşa îmi acord eu libertate; gândind.

Am douăzeci de ani. Pentru un adult înţelept, sunt doar cu puţin mai mult decât un copil. Dar pentru orice copil sunt suficient de bătrân ca să nu aibă încredere în mine şi să mă excludă pentru tot­deauna din comunitatea magică a celor scunzi şi fără barbă.

          Ca urmare, un expert în demografie ar putea să tragă concluzia că singurii mei cititori ar putea fi alţi tineri şi tinere aflaţi între cea de-a douăzecea şi cea de-a douăzeci şi una aniversare.

            Nu cunosc niciun expert în demografie pe care să-l rog să tragă concluzii despre mine. Nu cunosc experţi în general. Dar ştiu că fiecare rând scris e o şansă de a ajunge la voi. Indiferent de vârsta pe care o aveţi. M-aş strădui să cunosc oamenii dacă aş avea siguranţa că am ce cunoaşte; că aceste tărâmuri merită explorate şi iubite. Îmi asum orice drept asupra neputinţei de a nu vedea frumosul în orice particulă a Universului. Presupun că şi această acţiune se învaţă şi niciodată, în aceşti faimoşi douăzeci de ani nu m-am priceput să fiu autodidact. Aş urma calea cuvintelor care să rezolve orice problemă până la capătul lumii, dacă acesta ar exista.

            Dar  de fapt, nu am nimic de spus acestui public restrâns. În exis­tenţa mea nu mi-a păsat de majoritatea lucrurilor de care le pasă celorlaţi americani de douăzeci şi unu de ani. Cu excepţia supra­vieţuirii, bineînţeles. Fiecare e tentat să se agaţe de ceva ca să mai obţină timp. Şi supravieţuirea e doar o altă marcă a existenţei oamenilor. Indiferent că dimineţile noastre încep cu certuri, că nimeni nu ne aşteaptă cu micul-dejun pus sau că persoana cu care trăim deja de o eternitate s-a plictisit să-şi mai exprime politeţea pregătindu-ne o cafea, noi suntem încă în aşteptarea a ceva diferit. Ştim că tot ceea ce avem nu este pe placul nostru şi, la naiba!, chiar dorim o schimbare, doar că inefabilul reprezintă deja tot ceea ce putem noi obţine de la această mică alcătuire, numită viaţă.

         Duc o viaţă neobişnuită. Faţă de a majorităţii despre care aud vorbindu-se în toate mijloacele existente de transport în comun. Şi da, suntem diferiţi. Nici nu cred că ne-am fi aşteptat la altceva.

            De ce duc o viaţă neobişnuită? Pentru că adorm mereu gândindu-mă cât de fericiţi sunt ceilalţi. Închid ochii imaginându-mi câte mame nu-şi strâng copiii în braţe, visând că nu peste mult timp vor avea nevoie să fie strânse înapoi, în timp ce aud felicitări legate de abilităţile lor educaţionale. Şi cum să nu fiu diferit de voi când primul lucru pe care îl fac dimineaţa e să-mi arunc capul pe fereastră să văd dacă nu cumva soarele şi-a lăsat încă o dată razele să-şi bea cafeaua în faţa blocului meu? E o întrecere între mine şi el. O simplă banalitate care mă face să nu fiu ca ceilalţi.

            Asta nu înseamnă, totuşi, că viaţa mea e mai bună decât a voastră. Sunt convins că viaţa voastră e plină şi de fericire, şi de bucurie, şi de neprevăzut sau de teamă. Ca şi mine, sunteţi oameni şi, la urma urmei, ştim cu toţii cât de plăcut şi de înspăimântător este asta.

             Nu vreau decât să spun că viaţa mea e atipică. Mi se întâmplă lucruri neobişnuite, care în mod normal nu li se întâmplă şi altor oameni, dacă li se întâmplă vreodată...

            Nu ştiu dacă a vorbi despre asta mă apropie de voi. Nu aceasta este intenţia mea. Vreau doar să fiu auzit şi de alte voci, decât a mea.  Toţi avem răni despre care n-am vorbit niciodată. Doar că acest niciodată intră în aceeaşi categorie cu pentru totdeauna. Nu conferă stabilitate; sunt doar subtitute pentru idei care nu se vor pierdute.

            Dacă ţi se va întâmpla vreodată să scrii, nu scrie despre tine. Nu atunci când tocmai începi să ştii acest abc al vieţii din care eşti plămădit. E atât de straniu să te atingi şi să descoperi că şi pielea ta se simte altfel în funcţie de starea sufletească. Gândurile pe care le am cred că mă transformă într-un dirijor de discrepanţe, unele aflate în adâncul minţilor umane. 

            S-a aşteptat atât de mult apariţia mea. Mai mult decât a oricărei celebrităţi…

 

Tags:

Cerculeţul de literatură

Cerculeţul de literatură - Runda I

by Amalia Istrate Mi, noiembrie 30 2011 23:06

Fragmentul de text propus pentru prima etapă a concursului de creaţie literară Cerculeţul de literatură este următorul:

           

 

"Nu-s o celebritate. Nu-s odrasla unei celebrităţi. N-am fost căsă­torit cu o celebritate, n-am fost maltratat de o celebritate, nu am donat niciodată un rinichi pentru a fi transplantat unei celebrităţi. Mai mult, nu doresc să fiu o celebritate.

            De fapt, sunt într-o asemenea măsură un nimeni, după standar­dele culturii noastre, încât revista People nu numai câ nu va publica un articol despre mine, dar îmi va refuza orice tentativă de a mă abona la publicaţia lor, din cauză că gravitaţia de tip gaură neagră a lipsei mele de celebritate este destul de puternică pentru a produce căderea în desuetudine a activităţii lor.

           Am douăzeci de ani. Pentru un adult înţelept, sunt doar cu puţin mai mult decât un copil. Dar pentru orice copil sunt suficient de bătrân ca să nu aibă încredere în mine şi să mă excludă pentru tot­deauna din comunitatea magică a celor scunzi şi fără barbă.

          Ca urmare, un expert în demografie ar putea să tragă concluzia că singurii mei cititori ar putea fi alţi tineri şi tinere aflaţi între cea de-a douăzecea şi cea de-a douăzeci şi una aniversare.

          De fapt, nu am nimic de spus acestui public restrâns. În exis­tenţa mea nu mi-a păsat de majoritatea lucrurilor de care le pasă celorlaţi americani de douăzeci şi unu de ani. Cu excepţia supra­vieţuirii, bineînţeles.

         Duc o viaţă neobişnuită.

         Asta nu înseamnă că viaţa mea e mai bună decât a voastră. Sunt convins că viaţa voastră e plină şi de fericire, şi de bucurie, şi de neprevăzut sau de teamă. Ca şi mine, sunteţi oameni şi, la urma urmei, ştim cu toţii cât de plăcut şi de înspăimântător este asta.

         Nu vreau decât să spun că viaţa mea e atipică. Mi se întâmplă lucruri neobişnuite, care în mod normal nu li se întâmplă şi altor oameni, dacă li se întâmplă vreodată..."

 

 

            

Tags:

Cerculeţul de literatură

Cerculeţul de literatură

by Amalia Istrate Mi, noiembrie 30 2011 22:36

 

         Vă propun un concurs de creaţie lierară care se adresează elevilor de liceu, în care voi, tinerii scriitorii, veţi fi propriii votanţi şi critici. Genul acesta de concurs nu este deloc inedit, dar vă asigur că este adictiv. În plus, vă va ajuta să vă descoperiţi talentele literare, să vă îmbunătăţiţi stilul şi să vă lărgiţi orizontul cultural.

         Iată în ce constă competiţia literară: în fiecare lună voi propune câte un fragment literar, dintr-un scriitor român sau străin, iar voi va trebui să dezvoltaţi o poveste pornind de la acel fragment. Nu voi indica numele sau titlul operei din care am extras fragmentul suport pentru a nu influenţa în vreun fel direcţia în care se va îndrepta povestirea voastră. Lungimea textului va fi între 1000 şi 5000 de cuvinte.

         Aveţi toată libertatea din lume în a vă folosi imaginaţia şi talentul aşa cum credeţi de cuviinţă. Puteţi folosi orice persoană narativă doriţi, puteţi folosi toate modurile de expunere dorite, iar creaţia voastră poate îmbrăţișa orice gen sau tendinţă literară - SF, fantasy, aventură, mister, policier, romance, psihologic, realist, parodie, tragedie, comedie etc.

         Cum veţi posta creaţiile voaste literare? Veţi crea o pagină nouă pe care o veţi subordona categoriei "Cerculeţul de literatură" şi veţi scrie prenumele şi numele voastre în partea de sus a paginii. De asemenea, puteţi să daţi un titlu potrivit textului vostru.

         Aveţi posibilitatea de a introduce în concurs creaţiile voastre din prima zi a lunii până în data de 20 a fiecărei luni. În celelalte 10 sau 11 zile rămase se poate doar vota şi comenta. În ultima zi din luna respectivă se va anunţa câşigătorul şi se va posta fragmentul de text pentru a doua rundă a concursului.

         În calitate de administrator al site-ului şi de supervizor al concursului, voi da votul meu o singură dată, fiecărei creaţii postate pe site, astfel încât toţi participanţii să aibă şanse egale.

       Şi dacă tot este concurs, trebuie să existe şi un premiu pentru învingător. Cea mai bună creaţie va fi recompensată cu o carte, un CD sau un DVD.

       Succes!


 

 

Tags:

Cerculeţul de literatură