Funcția peiorativă, ironică sau pozitivă a poreclei

by Amalia Istrate J, octombrie 18 2012 00:05

 

 

PORECLÍ, poreclesc, vb. IV. Tranz. 1. A da cuiva o poreclă (1). 2. (Înv. și reg.) A da cuiva un nume; a numi. [Var.: (reg.) poroclí vb. IV] – Din poreclă.

 

Poreclele ocupă un loc important în societate. Unele sunt folosite cu scopul de a amuza, altele pentru a prescurta un nume prea lung (Dimi de la Dumitru, Vasi de la Vasile, Titi de la Constantin). Altele sunt  răutăcioase și atrag atenția asupra unui defect fizic sau moral al unei personae (Umflatul, pentru un barbat supraponderal;  Muta, pentru o fată taciturnă; Zgărie-Brânză, pentru o persoana zgârcită).  Alte porecle au un sens ironic – Prajină, pentru o persoană scundă sau Scobitoare pentru o persoană supraponderală. Efectul este dat tocmai de contradicția dintre imaginea individului și sensul termenului atribuit.

Alte porecle sunt o consecință a simpatiei sau chiar iubirii celor apropiați, oricât de   ciudat ar părea. Motănel, Pisicuță, Pufișor, Țonțonel/~ ica, precum și altele ca Padre, Mamițo, Moșule, Directore, Patroane etc. exprimă afecțiunea și chiar mândria celor care le rostesc pentru faptul că sunt prieteni cu cei porecliți.

În istorie, titlurile erau considerate tot un fel de porecle. Richard Inimă de Leu era poate Rick sau Ricky pentru prietenii săi, dar pentru restul umanității și, mai ales pentru adversari, era Inimă de Leu, iar asta spunea ceva despre bravura sa pe câmpul de lupta – Cel Neînfricat.

Același sistem funcționează și pentru domnitorii români, precum Mihai Viteazul sau Ștefan cel Mare. Deși Ștefan-Vodă era scund de statură, istoria a reținut măreția lui în luptele cu turcii și condiția de domnitor longeviv și neînvins. Fiul său însă, Bogdan cel Orb (sau Chiorul) a fost reținut pentru rana sa care l-a lăsat fără un ochi în lupta de la Codrii Cosminului, dar chiar și așa, porecla subliniază aici o virtute – curajul în luptă și spiritul de sacrificiu.

Petru Șchiopul și Radu cel Frumos sunt reținuți tot prin câte o trăsătură fizică, deși, în cazul lui Radu cel Frumos, apelativul ar putea aminti și de zvonurile privitoare la apucăturile ,,pidosnice” ale domnitorului Țării Românești și de simpatia declarată și manifestată a nu știu cărui sultan sau pașă pentru acesta.

Ieremia Movilă își moștenește numele / porecla de la strămoșul său care s-a făcut scăunel pentru ca Ștefan cel Mare să poată încăleca din nou, după ce fusese azvârlit din șa, în lupta cu Hroit. Gluma este și mai bună dacă luăm în considerare faptul că aprodul care l-a salvat pe domn se numea … Purice și era foarte scund. (,,Sărace Purice, de-oiu scăpa eu și tu, atunce ți-i schimba numeli din Purice în Movilă”.)

În literatură, numele sau poreclele personajelor au o încărcătură simbolică mult mai evidentă, deoarece ele devin niște modele. Astfel, Vasile Alecsandri, în poezia Peneș Curcanul oferă un prim exemplu de transformare a ,,poreclei în renume”: ,,Plecat-am nouă din Vaslui,/ Și cu sergentul, zece,/ Și nu-i era, zău, nimănui/ În piept inima rece.//  Voioși ca șoimul cel ușor/ Ce zboară de pe munte,/ Aveam chiar pene la picior,/ Ș-aveam și pene-n frunte.// Toți dorobanți, toți căciulari,/ Români de viță veche,/ Purtând opinci, suman, ițari/ Și cușma pe-o ureche.// Ne dase nume de Curcani/ Un hâtru bun de glume,/ Noi am schimbat lângă Balcani/ Porecla în renume!”

Un caz cunoscut este cel al lui Harap-Alb, feciorul de Crai care își pierde statutul princiar după ce se încrede în Spân și coboară în fântână. Porecla sa marchează nu numai decăderea socială, ci și pierderea identității, caracterul ambiguu, între alb (bine) și negru (rău). El este mai puțin decât o slugă, este sclav – nu are niciun drept, depinde, cu fiecare respirație a sa, de voința Spânului. Cu toate acestea, porecla nu reușește să-i diminueze valoarea, dimpotrivă personajul stârnește simpatie prin bunătatea sa, prin naivitatea și lipsa sa de inițiativă.

Spânul, pe de altă parte, debordează de răutate, iar porecla devine, în acest caz, un avertisment. Cei cinci uriași – Gerilă (numit și Buzilă), Flămânzilă, Setilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă – au porecle care le definesc la nivel fizic și subliniază domeniile în care se manifestă. Ei sunt niște catastrofe mobile, niște bâzdâgănii, ciudățenii, minunății, bazaconii ,,și mai și”, imposibil de descris într-un cuvânt sau două. Numele lor indică defectul sau efectul pe care îl au asupra lumii.

Literatura lui Caragiale este o sursă nesecată de porecle și nume comice, menite să scoată în evidență defecte de caracter, indiferent de gen, vârstă sau orientare profesională – Mangafaua, Nae Girimea, Ipingescu, Pristanda, Dandanache, Cațavencu, Farfuridi, Mamița, Mița Baston.

În fine, prezentul cotidian este o sursă nesecată și uneori de-a dreptul dementă de porecle, care mai de care mai ieșite din comun. C.V. Tudor îi spunea unui critic literar actual Elefantul cu breton; un jurnalist era cunoscut drept Gogoșarul, iar alt ziarist și analist politic a fost numit de la pupitrul prezidențial Morsa competentă. Tot de la același pupitru, demn de un vorbitor mai spălat, (cel puțin pe dinți și prin gură cu săpun și leșie) vin și alte asemenea efluvii, precum Găozar, Țigancă împuțită sau Puiuț de comunist.

Foarte aproape de limbajul prezidențial se plasează poreclele, extrem de colorate, din zona fotbalului: Câinii roșii, Țiganii violet, Ceferiștii, Oțelarii, Ungurii, Stegarii, Studenții, Șepcile roșii, Leii albaștri. Interesant este că cea mai inofensivă și chiar pozitiv-metaforică poreclă – Leii albaștri – aparține unei echipe de fotbal care a fost desființată: Universitatea Craiova. În general, aceste porecle sugerează violența, vărsarea de sânge, promisiuni a la Cosa Nostra (Câini până la moarte și chiar și după moarte!), adică mesaje care nu au nimic în comun cu fair play-ul și cu idea de întrecere onestă sau de spectacol.

Nici echipele de fotbal străine nu fac excepție: Diavolii Roșii, Tunarii (Arsenal Londra), Bătrâna Doamnă, Extratereștrii, Galacticii, Ciocănarii, Coțofenele, Minerii. Extratereștrii sunt cei de la F.C. Barcelona, iar porecla lor are un sens superlative – jocul lor este atât de frumos, atât de diferit de ceea ce fac ceilalți, încât este de-a dreptul ne-pământean.

Alte porecle sunt denumiri ironice, sarcastice sau chiar caustice, precum Pensionarii de la Chelsea, Șurubelnițele de la A.C. Milan, F.C. Hollywood  (Bayern Munchen), Cireșele (Bournemouth), Agățătorii de maimuțe (Monkeyhangers – Hartlepool United) sau Brazilienii albaștri (Cowdenbeath).

          În planul politicii și al afacerilor de la noi, din ultimii ani, s-au impus câteva nume care nu sunt porecle, dar sună ca și cum ar fi și spun totul despre purtatorii lor: Triță Făniță și Culâță Tărâță (ambii cu afaceri in agricultură, în Marea Baltă a Brăilei!) sau Nicu Gheară, Genică Boierică și William (Willy) Brânză (orice sugestie licențioasă este pur întâmplătoare și neintenționată.)

          De departe, cele mai neașteptate porecle devenite nume se găsesc la etnicii țigani. Ei consideră că numele iți influențează în mod direct și pragmatico-financiar viața, de aceea este necesar ca numele să fie al unei personalități sau al unui obiect de valoare: Americanu, Paris Hilton, Mercedes, JuanCarlosFranciscoManuelCasanova... Lopataru, Florida,  Las Vegas, Greencardu, Cetățeanu’, Pașaportu’, Schwarzennegger, Strălucirea, Bruzli Trandafir și sora sa, Neașteptata Trandafir, Paracetamol, Sava Superman,  dar și mai puțin sonorele Nea Gogu Labă de Urs, Gică a lu' Nae Șchiopu, Fane a lui Briceag, Bucilă... și celebrul Lae Chiorul din ciclul închinat lăutarului satului de Octavian Goga.

          Discuția este departe de a fi încheiată, atâta vreme cât oamenii sunt cei care generează, prin acțiunile lor, modul în care sunt percepuți și … numiți de cei din jur. Rămânem cu speranța că vom fi ținuți minte pentru faptele noastre exemplare, ci nu pentru poreclele / numele noastre mai nult sau mai puțin amuzante. Sau poate ne transformăm și noi porecla în renume…

 

Tags:

Amalialand | Eu cred că...

sunt stări

by Deliu Andreea Daniela V, august 24 2012 23:45

Sunt unele cântece pe care nu le-ai asculta nicicând şi pe care le-ai asculta la infinit. Cântece făcute să doară, să răsucească în tine tot ce refuzi să te-ntrebi. Dar ce bine că astfel de cântece sunt totuşi rare, ascunse printre fragmentări nesemnificative ale melodiei universale. Se reped la tine la intervale de câteva luni, de obicei atunci când ţi-e inima mai grea şi n-o mai poţi duce. Şi te umplu, în acele momente, de linişte şi nelinişte, de speranţă şi de înfiorare, de sentimentul că totul o să fie bine şi de certitudinea că nimic nu este permanent. Sunt momente în care ţi se face milă de tine, dar în care te încurajezi, cu ajutorul aceluiaşi cântec, că poţi face orice.
Te redescoperi pentru a mia oară şi-şi schiţezi încă un portret în timp ce îţi promiţi că e ultima doză de psihanaliză. Pe mine nu mă sperie spaimele altor oameni, mă sperie ale mele, mai mici şi mai nefireşti decât ale lor, dar cu atât mai uriaşe. Împart fricile altora cu mine şi lor le las o bucăţică mai mică, atât cât să le fie mai uşor. Dar acum, acum când ascult iarăşi un astfel de cântec, n-aş mai fi în stare să dau niciun sfat în timp ce, poate, aş născoci cel mai mare adevăr al lumii.

Tags:

Eu cred că... | Just music...

Duh! România normală?!

by Amalia Istrate J, mai 17 2012 23:12

 

  Nu subestimaţi niciodată patriotismul românilor!

 

 

 ((((...........))))

 

 Promoţie... Supermarket Penny

 

 ((((............))))

 

 Normalitate electorală! Sesizaţi echilibrul desăvârşit al proporţiilor panourilor de afişaj.

 

((((.............))))

 

 

Din categoria ”Deciii..., deciii..., deciii..., moșuleeee...” - țărămbete cu Mercedes

 

((((........))))

 

 

Ion Câlea - Un zâmbet în calea uitării!

 

 ((((.......))))

 

Teodora Avram: Fenomene ciudate la fereastra mea - elefanți în oraș

 

 

(((((........))))) 

 

Cratima - un mister ce așteaptă (încă) să fie dezlegat

 

Tags:

Amalialand | Eu cred că... | România mea

Nu-ți lăsa banii în plata Domnului!

by Amalia Istrate D, aprilie 01 2012 23:22

http://in.plata-domnului.ro/

http://www.asur.ro/despre-noi

 

 

 

 

In Romania sunt 18.300 de biserici; doar 4.700 de scoli generale stau la dispozitia copiilor.

In Romania, in ultimii 15 ani, s-a inaugurat cate o biserica noua la fiecare doua zile; nota de plata fiind achitata, intr-o masura semnificativa, de bugetul de stat sau de catre bugetele locale. In Romania, in aceeasi perioada, din cauza unui buget insuficient alocat Ministerului Educatiei, s-au desfiintat peste 21.000 de unitati de invatamant, echivalent cu disparitia a patru scoli in fiecare zi a fiecarui an!

In Romania se doreste extinderea bazei de impozitare; drept urmare sunt taxate medicamentele, tichetele de cresa si de masa, pensiile. In Romania, cu toate ca se doreste extinderea bazei de impozitare, cultele religioase, desi ofera servicii numeroase si diverse, depasind cu mult oficierea regulata a slujbei, isi desfasoara in voie activitatile lucrative; astfel, sume importante incasate pentru nunti, botezuri, inmormintari, pomeniri, binecuvantari s.a.m.d. scapa de fiscalizare si alimenteaza economia subterana.

De aceea, noi, initiatorii si semnatarii acestei scrisori deschise, solicitam autoritatilor Statului sa ia masurile care se impun pentru a:

  • stopa finantarea cultelor religioase de la bugetul de stat sau din bugetele locale, cu exceptia unor proiecte cu caracter umanitar, clare si bine-definite
  • obliga regiile autonome si companiile cu capital majoritar de stat sa faca publice destinatarii si sumele sponsorizarilor, inclusiv cele efectuate in beneficiul cultelor religioase, pentru a se asigura transparenta procesului
  • include toate activitatile financiare efectuate de culte in categoria celor impozabile
  • obliga toate cultele religioase care primesc finantare din partea autoritatilor centrale sau locale ale statului, a regiilor autonome si a companiile cu capital majoritar de stat sa publice anual rapoarte financiare detaliate prin care sa justifice modalitatea de cheltuire a banilor

 

 

Tags:

Amalialand | Eu cred că... | General

Salvați Roșia Montană!

by Amalia Istrate V, februarie 24 2012 21:21

http://www.rosiamontana.net/

 

       De ceva vreme a început o campanie agresivă pentru trecerea proiectului de exploatare a aurului de la Roșia Montană. Valoarea metalului extras de aici ar fi, cu mare generozitate, de 4 miliarde de euro, bani care se vor obține de-a lungul a peste zece ani. Patru miliarde de euro înseamnă pensiile din România pe o perioadă de un an de zile.

        Puneți in balanță și gândiți-vă dacă merită să disloci peste 2000 de oameni, să distrugi peste 900 de case (unele de patrimoniu), biserici și cimitire, să otrăvești apele, să omori pădurile, fauna și flora.

        Gândiți-vă câți dintre cei care apar în clipurile de promovare a proiectului de exploatare de la Roșia Montană vor fi cu adevărat angajați acolo și câți vor scăpa cu adevărat de sărăcie.

        Gândiți-vă că cei care apar în clipurile de promovare a proiectului au fost plătiți pentru asta.

 

ACUM

(Foto: Traian Fratean)

 

DUPĂ?!

        Dacă tot nu suntem în stare să clădim ceva, măcar să nu distrugem!

        Pentru ca răul să învingă este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic!

        Semnați petiția pentru salvarea Roșiei Montane!

 

____________________________________________________________________________

Înainte de a fi prea târziu, să învațăm din greșelile altora. Documentarul Rosia Montana Cyanide Open Pit:

http://www.youtube.com/watch?v=anmmpAhD3Ig

 

ttp://www.youtube.com/watch?v=hgVNaDFzvKY&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=XICf-PCGRJM&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=BTWDK9ZBwoI&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=zukHOrdQuEw&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=XLAm20aQHP4&feature=related

 

 

 

 

Tags:

Amalialand | Eu cred că... | General

Experimentul Zaica

by Deliu Andreea Daniela Mi, decembrie 21 2011 00:11

 

 

 

Răspunsurile de mai jos sunt extrase din cartea "Experimentul Zaica". Dorel Zaica este un pictor, profesor de desen la liceul "Nicolae Tonitză" din Bucureşti. El a inventat fel de fel de întrebări pentru a stimula creativitatea copiilor, încercând să-i scape de formalismele tipice gândirii adulţilor.

1. Cum arată stelele? 
"Stelele sunt bleu şi sunt din colţ în colţ."  (6 ani)

2. Chiar nu le este frică deloc pompierilor de foc?
"Pompierii nu se ard, că au două perechi de haine pe ei şi ei mai au curaj şi cizme." (6 ani) 

3. Ce este hotărârea?
"Hotărârea e când tovarăşul Nicolae Ceauşescu vrea să meargă în altă ţară şi vorbeşte la telefon cu ţara aia şi le spune că vine." (7 ani)

4. De ce sunt preoţii îmbrăcaţi în negru?
"Eu cred că preoţii sunt îmbrăcaţi în negru pentru că ei sunt în doliu pentru toţi morţii." (7 ani)

5. Ce limbă se foloseşte în iad şi în rai?
"În rai vorbim limba mută, în iad vorbim româneşte." (8 ani)
"În rai şi în iad nu se vorbeşte nicio limbă, deoarece tot ce a fost de spus, s-a spus înainte să ajungem acolo." (13 ani) 

6. De ce bărbaţii nu poartă cercei?
"Bărbaţii nu au voie să poarte cercei, doar femeile au voie să poarte cercei, că aşa vrea miliţia. Miliţia nu vrea ca bărbaţii să fie frumoşi ca femeile." (7 ani) 

7. Ce este eclipsa?
"Eclipsa înseamnă lipsă" (12 ani)

8. L-aţi văzut vreodată pe Bau-Bau în fotografie?
"Eu când eram mic l-am visat pe Bau-Bau şi am vrut să-l fotografiez, dar  nu am găsit aparatul în toată casa." (11 ani)

9. De ce visăm noi?
"Noi visăm ca să nu ne plictisim noaptea." (7 ani)

10.La uşa inimii cuiva, trebuie să ne rugăm, să năvălim sau să ciocănim?
"La uşa inimii cuiva nu trebuie nici să ciocăneşti, nici să năvăleşti, nici să te rogi, ci trebuie doar să cânţi." (11 ani)
"La uşa inimii cuiva nu ne rugăm, cel mai bun lucru este să-i căutăm cheia." (13 ani)
"La uşa inimii cuiva, trebuie să ne mişcăm şi să dorim cu încetinitorul." (13 ani) 

11.De ce au cruce pe spate unii păianjeni?
"Unii păianjeni au cruce, că eu sunt popă la păianjeni."  (7 ani) 

12.Dacă tot se mănâncă amândouă, de ce nu servim mărar cu mere?
"Noi nu servim mărar cu mere, pentru că nu ne putem bate joc de foame." (14 ani)

13.Oare îşi povestesc ceva licuricii şi stelele, cât e noaptea de lungă?
"Stelele le întreabă pe gâzele mici, licuricii, ce fac ele într-o viaţă atât de scurtă, iar licuricii nu înţeleg ce mănâncă stelele de trăiesc atât de mult." (12 ani) 

14.Ce este cerul?
"Cerul are două feluri de nori, ăia care merg noaptea se numesc noptari şi ăia care merg ziua, se numesc ziotari." (5 ani)
"Cerul umblă pe sus şi se rotunjeşte." (7 ani) 

15.Cum se înţeleg păsările sau animalele între ele, dacă noi, oamenii, vorbim şi de multe ori nu ne înţelegem?
"Peştii se înţeleg prin semne, mama lor îi învaţă alfabetul de aripioare." (8 ani) 

16.Ce înseamnă cuvântul "modern"?
"Modern e când vezi ceva frumos şi e scump şi n-ai bani." (7 ani)

17.De ce au unii melci casă şi alţii nu?
"Unii melci au casă şi alţii nu, pentru că unii mănâncă tencuială şi îşi fac casă, alţii nu suportă tencuiala si rămân fără casă." (12 ani)

18.Ce este inima?
"Inima e o carne care stă pe sufletul oamenilor, ca să trăiască oamenii cu suflet." (7 ani) 

19.Ce este sufletul?
"Sufletul are o formă de inimă." (8 ani)

20.Ce este zâmbetul?
"A zâmbi înseamnă să râzi parcă în gândul tău." (8 ani)
"A zâmbi este când nişte oameni râd cu gura închisă, ca să nu deranjeze oamenii de la bloc." (7 ani)

21.Ce sunt lacrimile?
"Lacrimile sunt făcute din mare, de-aia ele sunt sărate." (7 ani)

22.Câţi ani ţine copilăria?
"Copilăria ţine cel mai mult, că doreşti tu tot timpul să te faci mare." (9 ani) 

 

 

Tags: ,

Eu cred că... | Joc şi joacă

Despre oameni

by Deliu Andreea Daniela Mi, decembrie 21 2011 00:02

 

Oamenii sunt ca nişte creioane. Sau pixuri. Carioci, sau poate chiar stilouri. Etichetaţi în funcţie de efectul pe care îl au asupra inimii mele. Am cunoscut mulţi oameni de tip creion. Sunt mulţi pe lumea asta. Nu ştiu neapărat dacă au un efect pozitiv sau negativ asupra mea. Asta e şi problema. Amprenta lor asupra mea e aproape inexistentă. Au scris prea subţire; apar doar dâre gri subţiri pe inima mea, dâre care nu rezistă în timp. Se şterg imediat. Nu e nevoie decât de gumă de şters; nu multă, puţină. 

Am cunoscut şi oameni de tip pix. Sunt încăpăţânaţi. Degeaba le-am explicat că pixul deformează scrisul şi că stiloul e mult mai bun. Nu au vrut să mă asculte. Ei mâzgălesc. Nu scriu caligrafic. Scriu haotic, urât şi mânjesc suprafaţa inimii mele. Dar măcar lasă ceva asupra mea; gumei de şters îi este greu să şteargă urmele. Cu toate că uneori aş vrea să nu îi fi întâlnit vreodată, ştiu că e bine că i-am cunoscut. Am învăţat multe. Da, am învăţat multe. Poate cea mai importantă lecţie de viaţă pe care mi-au dat-o este aceea de a nu fi ca ei. Le place să rănească şi să scrie apăsat, astfel încât să simt fiecare atingere a vârfului lor. Cu timpul i-am iertat deşi urmele sunt încă acolo. Nu se mai văd, dar încă le simt.  

Oamenii de tip stilou  sunt unii dintre preferaţii mei. Scriu frumos, atent şi caligrafic. Au grijă să nu greşească vreodată. M-au scris frumos şi m-au învăţat cum să am grijă de ceilalţi, cum să îi ocrotesc şi să îi respect. 

Cei mai artişti sunt oamenii de tip cariocă. Ei desenează tot timpul. De la gânduri până la sentimente. Sunt talentaţi şi chiar dacă uneori mai greşesc câte o linie sau câte un punct, nu mă supăr. Nu le iau ca defecte. Nu. Le iau drept particularităţi care îmi unicizează inima - foaia celor din jurul meu.  

Ultima categorie de oameni este cea de tip marker permanent. Mi-e frică de ei. Îi urăsc şi îi iubesc în acelaşi timp. Ei au cel mai mare impact asupra mea pentru că ştiu, că orice aş face, prezenţa lor o să fie acolo, impregnată în inima mea. Nu pot face nimic pentru a scăpa de ceea ce ei lasă asupra mea. Totul e acolo. Real. Viu. Fiecare amintire legată de ei rămâne adânc întipărită în mine. Îmi amintesc fiecare detaliu. Mă bucur că există şi îi urăsc pentru asta; în funcţie de amintirile pe care mi le dăruiesc şi sentimentele pe care mi le lasă. Trăiri care nu se şterg vreodată, oricât de mult timp ar trece, oricât de bună ar fi guma de şters. Ei mă schimbă cel mai mult. 


 Nu ştiu în ce categorie m-aş putea încadra. Suntem diferiţi, vedem lucrurile altfel. Poate pentru cineva aş fi cel mai accentuat marker, iar pentru altcineva cel mai subţire şi fin creion. Depinde doar de noi, de cum ne lăsăm scrişi şi în faţa cui ne deschidem.  

(unul din eseurile de anul trecut)

 

 

Tags:

Eu cred că...

Durerea nu este iubire!

by Amalia Istrate D, noiembrie 27 2011 15:46

 

Semneaza petitia pentru o lege speciala contra violentei in familie!

http://durereanuesteiubire.acasatv.ro/

 

Postul TV ACASA a demarat in cadrul emisiunii “Povestiri adevarate” campania “Durerea nu este iubire”, al carei scop este adoptarea unei legi speciale care sa-i pedepeasca exemplar pe agresori. Aveti probleme in familie sau cunoasteti persoane care sunt agresate? Ne puteti scrie la adresa durereanuesteiubire@acasatv.ro. Pentru a semna petitia, cei din strainatate vor complete formularul de inscriere cu datele din pasaport.


Datele oficiale dor! Anual in jur de 800 000 de femei declara ca au suportat, in mod frecvent, violenta in familie sub diferite forme insa majoritatea victimelor violentei in familie nu raporteaza!

Mai mult de 340.000 de copii declara ca au asistat in mod frecvent la scene de violenta fizica intre parinti si peste 370.000 de copii spun ca au fost martorii insultelor si injuriilor in familie.

In comparatie cu datele existente la nivelul Uniunii Europene  populatia din Romania este semnificativ mai ingaduitoare fata de violenta in familie, in toate formele acesteia.

Lipsa unei legi speciale care sa-i pedepseasca pe agresori si a unor pedepse exemplare duc la abuzuri de neimaginat in familiile din Romania.

Din 20 septembrie, pe site-ul www.acasatv.ro, pe pagina durereanuesteiubire.acasatv.ro, telespectatorii pot semna petitia prin care sustin promulgarea unei legi speciale impotriva violentei.

Prin acest demers ACASA isi doreste ca noua lege sa permita politiei sa poata interveni, sa transforme  scandalul si bataia domestica intr-o problema a societatii, sa permita autoritatilor sa se poata autosesiza sau sa reactioneze si fara plangere din partea victimei, sa se aplice ordinul de restrictie pentru vinovati.

Ionela Banarescu, producatorul general al campaniei, vorbeste despre acest fenomen. ”Violenta in familie reprezinta o problema sociala extrem de grava, cu un impact greu de calculat pentru ca ea afecteaza nu numai victimele ci si persoanele care sunt martore sau au cunostinta despre asemenea cazuri de tortura fizica si psihica. Este una dintre formele de violenta cel mai frecvent intalnite, dar şi una dintre cele mai ingrijoratoare, pentru ca este prea putin vizibila. Actele de violenta au loc in spatele usilor inchise si sunt ascunse de catre victima din frica de agresor si din rusine fata de societate. Exista o reticenta a autoritatilor de a interveni intr-o problema considerata inca „privata” ”, mai spune Ionela Banarescu.

In prima editie, din 20  septembrie, la “Povestiri adevarate”, de la 16:30, campania “Durerea nu este iubire debuteaza in forta cu marturisirile dureroase ale unor femei care au reusit sa scape din calvarul violentei la care erau supuse zilnic.

Adesea acest lucru se intampla pentru ca “e bine sa aiba copilul un tata”, potrivit moralei generale, dar si din motive economice. In societatea romaneasca divortul mai e inca mai este privit drept o forma de esec. Lumea se schimba si odata cu ea trebuie si putem sa schimbam mentalitatea societatii si pe cea a autoritatilor pentru ca nimeni nu merita sa traiasca un infern in propria casa. Cine vrea, scapa din circuitul violentei familiale. Exista solutii, exista speranta”, acesta este mesajul pe care, spune Ionela Banarescu, campania “Durerea nu este iubire” vrea sa-l transmita celor de ACASA.

Pe tot parcursul campaniei care va prezenta o serie de reportaje privind fenomenul violentei in familie si povesti impresionante care sint doar varful iceberg-ului telespectatorii se pot implica si pot semna, din 20 septembrie, pe www.acasatv.ro,  pagina durereanuesteiubire.acasatv.ro, petitia prin care se doreste aparitia unei legi speciale in domeniul violentei in familie.

Pentru a semna petitia, cei din strainatate vor complete formularul de inscriere cu datele din pasaport.

Aveti probleme in familie sau cunoasteti persoane care sunt agresate? Ne puteti scrie la adresa durereanuesteiubire@acasatv.ro.

 

CLICK AICI CA SA SEMNEZI PETITIA!



 

 

 

Tags:

Amalialand | Eu cred că... | Proiecte

Steve Jobs: Testamentul spiritual al unui erou modern

by Amalia Istrate J, octombrie 06 2011 21:46

 

"Timpul tău este limitat, aşa că nu-l pierde trăind viaţa altcuiva. Nu fi blocat de dogmă - adică să trăieşti cu rezultatele gândirii altor oameni. Nu lăsa zgomotul opiniilor altora să îţi înăbuşe vocea interioară".

Discursul de la Stanford 2005

Sunt onorat să fiu cu voi astăzi, la absolvirea uneia dintre cele mai bune facultăţi din lume. Eu nu am terminat niciodată facultatea. Să fiu sincer, acesta este momentul în care mă simt cel mai aproape de absolvirea unei facultăţi. Azi, vreau să vă spun trei lucruri din viaţa mea. Atât. Nu e mare lucru. Doar trei poveşti.

PRIMA POVESTE. Am renunţat la Colegiul Reed după primele şase luni. Totul a început înainte să mă nasc. Mama mea biologică era o studentă tânără şi nemăritată şi a decis să mă dea spre adopţie. Ea voia foarte mult să fiu adoptat de oameni care au terminat liceul şi facultatea. Iniţial, trebuiau să mă adopte un avocat şi soţia lui. Doar că s-au decis în ultimul moment că voiau o fată. Aşa că părinţii mei, care se aflau pe lista de aşteptare, au primit un telefon în mijlocul nopţii. "Sigur că vrem să îl adoptăm", a fost răspunsul lor. Însă, iniţial, mama mea biologică a refuzat să semneze actele de adopţie, pentru că aflase că nici viitorii mei părinţi nu terminaseră colegiul. Până la urmă, au convis-o, când i-au promis că eu voi merge la colegiu.

17 ani mai târziu, am mers, dar am ales un colegiu la fel de scump ca Stanford, iar părinţii mei, din clasa muncitoare, îşi dădeau toate economiile pe mine. După şase luni, am simţit că nu mă ajută la nimic colegiul. Nu ştiam ce vreau să fac cu viaţa mea şi nu ştiam cum mă poate ajuta colegiul să mă hotărăsc. Şi mai şi cheltuiam toate economiile pe care părinţii mei le făcuseră, de-a lungul vieţii. Aşa că am renunţat, sperând că totul va fi bine. A fost destul de înfricoşător, dar, privind înapoi, a fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat. Am început să merg doar la orele care mă interesau.

Nu a fost totul boem. Nu aveam unde să dorm, aşa că dormeam pe jos, în camerele prietenilor. Returnam sticlele de Cola, care costau 5 cenţi, ca să am cu ce să-mi cumpăr de mâncare, şi mergeam 11 kilometri pe jos, în fiecare duminică, ca să iau o masă bună la templul budist Hare Krishna. De fapt, tot ceea ce am învăţat urmându-mi curiozitatea şi intuiţia s-a dovedit a fi de nepreţuit. Să vă dau un exemplu.

La Colegiul Reed se făceau unele dintre cele mai bune cursuri de caligrafie. Fiecare poster şi fiecare etichetă de pe fiecare raft din campus erau scrise frumos. Aşa că am urmat şi eu cursul. Am învăţat acolo despre fonturile cu serife, fără serife, despre spaţiile şi combinaţiile dintre litere etc. Mi s-a părut fascinant, dar nu i-am găsit o aplicaţie practică. Abia peste zece ani am găsit-o, când am inventat calculatorul Macintosh. Era primul calculator cu fonturi frumoase.

Şi, pentru că Windows a copiat Apple, probabil că niciun calculator nu ar fi avut aceste fonturi dacă nu aş fi urmat acel curs. Mi-a fost greu să fac această conexiune (n.r. colegiu-Macintosh) în studenţie, dar după zece ani totul a devenit clar.

Nu poţi face conexiuni dacă priveşti doar înainte, ci doar dacă priveşti înapoi. Trebuie să ai încredere că "punctele" se vor conecta la un moment dat, în viitor. Trebuie să ai încredere în ceva: în curaj, în destin, în viaţă, în karma, nu contează. Abordarea asta nu m-a trădat niciodată şi a făcut diferenţa în viaţa mea.

A DOUA POVESTE. A doua poveste este despre dragoste şi pierderi. Am aflat de tânăr ce îmi place să fac. Am fondat Apple, în garajul casei părinţilor mei, pe când aveam doar 20 de ani. Am lucrat din greu şi, în doar zece ani, Apple a ajuns să valoreze 2 miliarde de dolari şi să aibă 4.000 de angajaţi. Aveam 30 de ani şi tocmai lansasem calculatorul Macintosh, cu un an în urmă. Apoi, am fost dat afară.

Cum să fii dat afară de la o companie pe care tu ai fondat-o? Păi, pe măsură ce compania creştea, am angajat pe cineva despre care credeam că este talentat să conducă Apple, alături de mine. Timp de un an, totul a mers bine, dar apoi viziunile noastre despre viitor au început să difere, iar comitetul director i-a luat lui partea. Astfel, am fost dat afară. Tot ceea ce clădisem în întreaga viaţă a dispărut, era devastator.

Pentru câteva luni, nu am ştiut ce să fac. Simţeam că am dezamăgit generaţia de antreprenori dinaintea mea, că am pierdut bastonul de mareşal care-mi fusese dat. M-am întâlnit cu David Packard (n.r. co-fondator Hewlett-Packard) şi cu Bob Noyce (n.r. co-fondator Intel) şi mi-am cerut scuze că eşuasem atât de grav. Eram un eşec public şi chiar mă gândeam să plec din Silicon Valley (n.r. unde au sediul marile corporaţii tehnologice ale lumii). Dar, încet-încet, am început să realizez ceva: încă îmi plăcea ce făceam. Lucrurile la Apple nu se schimbaseră deloc, eram respins, dar încă eram îndrăgostit de tehnologie. Aşa că am luat-o de la capăt.

Nu mi-am dat seama pe moment, dar faptul că am fost dat afară de la Apple a fost unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat vreodată. Greutatea succesului a fost înlocuită de uşurinţa de a fi din nou începător, mai nesigur pe mine. Astfel, am intrat într-una dintre cele mai creative perioade ale vieţii mele.

În următorii cinci ani, am fondat două companii, NeXT şi Pixar, şi m-am îndrăgostit de o femeie extraordinară, care avea să devină soţia mea. Pixar a creat primul film animat din lume, Toy Story, şi acum este cel mai de succes studio pentru filme de animaţie din lume. În mod incredibil, Apple a cumpărat NeXT, aşa că eu m-am întors , iar tehnologia inventată la NeXT este sufletul renaşterii Apple.

Sunt aproape sigur că niciunul dintre aceste lucruri nu s-ar fi întâmplat dacă nu aş fi fost dat afară de la Apple. A fost ca un medicament cu gust groaznic, dar de care pacientul avea nevoie. Uneori, viaţa te loveşte în cap cu o cărămidă. Nu-ţi pierde speranţa. Sunt convins că singurul lucru care m-a făcut să continui a fost că iubeam ceea ce făceam. Trebuie să aflaţi ce iubiţi şi ce vă place. Asta este valabil atât pentru viaţa profesională, cât şi pentru cea personală. Munca vă va ocupa o mare parte din viaţă şi singurul mod în care puteţi fi complet satisfăcuţi este să faceţi ceea ce consideraţi voi o meserie grozavă. Dacă n-aţi găsit-o încă, mai căutaţi, nu vă resemnaţi. La fel cum se întâmplă şi cu celelalte probleme de pe suflet, veţi şti când aţi găsit-o. Şi, la fel ca o relaţie, devine din ce în ce mai bună pe măsură ce trec anii. Aşa că trebuie să căutaţi ce vă place până găsiţi acest lucru. Nu vă resemnaţi!

A TREIA POVESTE. A treia poveste este despre moarte. Când aveam 17 ani, am citit ceva de genul: "Dacă trăieşti fiecare zi ca şi când ar fi ultima, într-o zi sigur vei avea dreptate". M-a marcat şi, de atunci, m-am uitat în oglindă în fiecare dimineaţă şi m-am întrebat: "Dacă azi ar fi ultima zi din viaţa mea, aş vrea să fac ceea ce fac acum?". Iar dacă răspunsul era "nu" pentru mai multe zile în şir, ştiam că trebuie să schimb ceva.

Faptul că am ştiut mereu că voi muri în curând este "unealta"care m-a ajutat să iau decizii importante în viaţă. Pentru că aproape totul - aşteptările, mândria, frica de ruşine sau eşec - sunt lucruri care pălesc în faţa morţii, lăsând loc doar pentru ceea ce este important. Faptul că îţi aduci aminte că vei muri este cea mai bună metodă pe care o cunosc eu de a evita capcana care te face să crezi că ai ceva de pierdut. Nu există niciun motiv pentru care să nu îţi urmezi inima.

Acum un an (n.r. în 2004), am fost diagnosticat cu cancer. Mi s-a făcut o tomografie la 7.30 dimineaţa, care indica în mod clar că am o tumoare pe pancreas. Nici nu ştiam ce este pancreasul. Doctorii mi-au spus că, aproape sigur, acest tip de cancer este incurabil şi că nu ar trebui să mă aştept să trăiesc mai mult de trei-şase luni. Doctorii m-au sfătuit să merg acasă şi să-mi fac ordine în treburi, ceea ce în limbajul medicilor înseamnă să te pregăteşti de moarte.

Înseamnă să încerci să le spui copiilor tăi, în doar câteva luni, tot ceea ce credeai că vei avea timp să le spui în zece ani. Înseamnă să te asiguri că totul este pregătit astfel încât să-i fie cât mai uşor posibil familiei tale. Înseamnă să-ţi iei la revedere.

Am trăit toată ziua cu acest diagnostic în minte. Totuşi, mai pe seară, am făcut o biopsie, adică doctorii mi-au băgat un endoscop pe gât, prin stomac şi intestine, mi-au băgat un ac în pancreas şi au scos câteva celule din tumoare. Eram sedat, dar soţia mea, care era acolo, mi-a spus că, în momentul în care s-au uitat la celule la microscop, doctorii au început să plângă, pentru că s-a dovedit că sufăr de o formă foarte rară de cancer pancreatic, care se vindecă prin operaţie. Am făcut operaţia, iar acum mă simt bine.

A fost momentul în care m-am aflat cel mai aproape de moarte şi sper să rămână aşa pentru următorii zeci de ani. Faptul că am trecut prin asta mă face să vă spun un lucru cu puţin mai multă siguranţă decât atunci când moartea era un doar concept.

Nimeni nu vrea să moară. Nici măcar oamenii care vor să ajungă în Rai nu vor să moară ca să ajungă acolo. Cu toate astea, moartea este destinaţia pe care o împărţim cu toţii. Nimeni nu a scăpat de ea. Şi aşa şi trebuie, pentru că Moartea este, foarte probabil, cea mai bună invenţie a Vieţii. Este agentul de schimbare a Vieţii. Ea îi "curăţă" pe cei bătrâni şi face loc pentru cei "noi". Deocamdată, cei "noi" sunteţi voi, dar într-o zi, nu foarte îndepărtată de cea de azi, veţi deveni treptat cei "vechi" şi veţi fi "curăţaţi". Îmi pare rău că sunt dramatic, dar cam aşa e.

Timpul vostru este limitat, aşa că nu-l irosiţi trăind în locul altcuiva. Nu fiţi prinşi în dogme, care înseamnă să trăiţi cu rezultatele gândirii altor oameni. Nu lăsaţi "zgomotul" creat de opiniile altora să vă distragă de la vocea voastră interioară. Şi, cel mai important, aveţi curajul să vă urmaţi inima şi intuiţia. Ele ştiu, cumva, ceea ce vreţi să deveniţi cu adevărat. Tot restul este secundar.

Când eram tânăr, exista o publicaţie uimitoare, numită "The Whole Earth Catalog" (Catalogul întregului Pământ), care era una dintre bibliile generaţiei mele. A fost creată de un tip pe nume Stewart Brand, aici în Menlo Park (n.r. aproape de Palo Alto, California), care a adus revista la viaţă cu ajutorul talentului său poetic. Asta se întâmpla prin anii '60, înainte să apară calculatoarele, aşa că totul era făcut cu ajutorul maşinilor de scris, al foarfecelor şi al camerelor foto polaroid. Revista era un fel de Google pe hârtie, 35 de ani înainte ca Google să apară. Era idealistă şi plină de "unelte" simple şi noţiuni extraordinare.

Stewart şi echipa lui au lansat câteva edi��ii ale "The Whole Earth Catalog" şi, după ce revista şi-a urmat cursul, au lansat un ultim număr. Era mijlocul anilor '70 şi eu eram de vârsta voastră. Pe coperta patru a ultimului număr, era o fotografie cu un drum de ţară, la răsărit. Sub fotografie, erau cuvintele: "Rămâneţi Flămânzi. Rămâneţi Nebuni". Era mesajul lor de rămas bun, înainte de a se închide. Mereu mi-am dorit acelaşi lucru pentru mine. Iar acum, când absolviţi şi o luaţi de la început, vă doresc asta şi vouă.

Rămâneţi Flămânzi. Rămâneţi Nebuni.

Vă mulţumesc foarte mult tuturor.


Steve Jobs este unul din eroii secolului XX pentru ca a inventat primele calculatoare personale, mac-ul, i-pod-ul si tableta. Recent a demisionat din conducerea Apple pe motive de sanatate.

A murit astazi...,
06 octombrie 2011

 

Tags:

Amalialand | Eu cred că... | Personalităţi, exemple, modele

Nevoia de eliberare

by Ioana Popa. L, octombrie 03 2011 21:41

 

Nu ştiu dacă până acum am iubit oamenii, poate doar viaţa din ei.

 

             

              Nu pot percepe oamenii decât ca trupuri înşirate de-a lungul unui drum pe care Dumnezeu se plimbă fără să obosească. Şi carnea, acea carne fragedă care la o simplă atingere se poate transforma în sânge...nu este decât materialismul prin care se defineşte umanitatea. Ar fi incorect să nu existe o pedeapsă pentru tot ce lăsăm să ia viaţă cu ajutorul minţilor noastre. Avem o putere care nu slăbeşte deloc în timp, aceea de a transforma orice în obiecte, chiar şi pe noi, în momentele în care nu mai ştim exact unde ne aflăm. Când ne hotărâm să fim angoasaţi de ceea ce ni se întâmplă, noi suntem pentru propriile persoane, obiecte. Ne spunem fiecare în parte, ,,Stai aici, nu vorbi cu nimeni, urăşte tot ceea ce îţi iese în cale, toate astea până când se va hotărî ca soarele să răsară, într-adevăr pentru tine şi să-ţi lumineze gândirea întunecată.” E acelaşi lucru ca şi în cazul trezitului de dimineaţă, când alarma sună şi sună şi suntem nevoiţi să ne întrerupem reveria doar pentru a da încă un ordin: ,,Stai aici, nu-ţi mai mişca limbile, opreşte timpul, toate astea până hotărăsc eu să te luminez, spunându-ţi că nu există nimeni care să îngheţe timpul.”

        Poate toată această tendinţă de a transforma totul în material nu este decât o confuzie asupra a ceea ce suntem. Nu ne folosim puterea ca să schimbăm ceea ce ne împiedică să ne simţim oameni, nu putem să ne lăsăm minţile să caute şi să găsească în viaţă ce aşteptăm să avem. Noi ştim să ucidem spiritul doar pentru simplul fapt că nu ştim unde să ne găsim motivaţii. Singura motivaţie pentru a nu ne uita niciodată înapoi, răscolind trecuturi şi evenimente demult încheiate, suntem chiar noi înşine.

 

 

Tags:

Eu cred că... | Pagini de şcoală