Procent si procentaj

by Amalia Istrate Mi, februarie 05 2014 22:02

 

 


Procent

Procent înseamnă o raportare “la sută”, deci

http://82.78.197.97/sc5roman/mate/AlgebraJBOC/Percents_files/image002.gif, sau x sutimi.

Un procent este o fracţie, dar o fracţie cu numitorul 100, nu chiar orice fracţie. Când scriem un procent scriem doar numărătorul, numitorul fiind exprimat de simbolul “%”

“%” însemnă “ /100 ”

 


Autor al articolului: Alexandra Zărnescu

Preluare din mediul online

 

UN PROCENT NU INCLUDE MAI MULTE PROCENTE!

          În tabele, din cauza, pe de o parte, a spaţiului redus şi, pe de altă parte, a necesităţii folosirii lui complete, pentru a indica evidenţierea datelor în procente se utilizează simbolul „%“. Dar în text este obligatoriu să nu se întrebuinţeze acest simbol, ci să se scrie în litere, „procente“ sau, cum se aude cel mai adesea, „la sută“. Cum, însă, unii au făcut din ignoranţă o virtute, în mass media – îndeosebi în presa scrisă – se scrie aproape mereu, în texte, de exemplu, „15%“, dar se pronunţă „15 la sută“ atunci când propoziţia începe cu expresia „Într-un procent de…“. În mod evident, formula „15 la sută“ este o reminiscenţă a epocii când, în texte, se scria corect „15 la sută“ şi nu „15%“. Apoi, este vorba de grija de a evita repetiţia, spre a nu se greşi stilistic, repetând cuvântul „procent“. Schema stilistică a fost copiată şi de „fătucile şi guguştiucii“ beşteliţi de către ziaristul Ion Cristoiu ori de câte ori apare la televizor.

        Nu mai dau exemple, nomina odiosa, dar aproape zilnic auzim la radio şi la televizor – nu numai „fătuci“ şi „ciumpalaci“, dar şi analişti cu pretenţii, chiar dintre colegele şi colegii de ecran ai domnilor Ion Cristoiu şi Mircea Badea – care emit pe gură, mai ales în campaniile electorale şi când vorbesc despre rezultatul unor sondaje de opinie, această propoziţie imbecilă: „Într-un procent de 25 (sau 45 sau 52 etc.) la sută…“  

        Dorind să evite o greşeală de stil, cei care procedează astfel comit una de logică – evident, mai gravă. Într-adevăr, când spui/scrii – „Procentul…“ sau „Într-un procent…“, este clar că este vorba de „un procent“, de un singur procent şi numai unul. Dar nu poţi spune „Într-un procent de 17 la sută…,“ fără să te doară capul. Deoarece „un procent“ înseamnă, altfel spus, „unu la sută“! Şi nu poţi spune „Într-unu la sută de 17 la sută“. Ţi se împleticeşte şi limba! Desigur, dacă ai pronunţa „Într-un procent de 17 procente“, tot ţi-ar zbârnâi o lampă-n cap şi ai remarca, din cauza repetiţiei, că ceva nu este în regulă. Dar când zici „A ieşit pe primul loc, cu un procent de 43 la sută…,“ ţi se pare că totul este corect şi mai şi zâmbeşti, senin, cu un aer aparent isteţ, însă, în fond, tot de prost! Probabil de aici a provenit expresia „un prost senin!“ Nu degeaba a zis Ion Creangă că „Dacă prostia ar durea, ce de ţipete ar mai fi pe lume!“

     Dar, iată că pe unii nu-i doare nimic nici când emit astfel de propoziţii. E-adevărat, „ştiristele“ şi „ştiriştii“ din audio-vizual doar citesc textele făcute de redactorii la fel de tolomaci ca ei. Căci, dacă ar fi mai isteţi, ar putea să corecteze, „din mers“, astfel de anomalii. Numai că, totuşi, nu este aşa simplu. De exemplu, o tânără reporteriţă –  pe atunci era la Antena-3, ca practicantă, fiind încă studentă –, tocmai transmisese o ştire din teritoriu referitoare la rezultatele alegerilor locale. Un cunoscut de-al ei, grijuliu ca „fătuca“ să nu se mai facă de râs, i-a telefonat la câteva minute, pe telemobil, şi i-a spus: «Domnişoară X, aţi transmis adineauri rezultatul alegerilor din Bacău şi v-aţi exprimat astfel: „Cutare a câştigat cu un procent de 25 la sută“. Nu mai folosiţi formula aceasta, fiindcă nu este corectă, ci spuneţi „Într-un procentaj de 25 la sută“. Adică eliminaţi cuvântul „procent“, fiindcă trebuie înlocuit numai cu cel corect, procentaj. Or, ele nu sunt sinonime». La care ea, puţin ofuscată, a replicat: „Dar aşa scrie şi în dicţionar!“ „Desigur, însă acesta nu-i un argument suficient. Nu tot ce scrie în dicţionare este corect.“ „Atunci, după cine să ne mai luăm?“, a mai întrebat ea, cu o ironie nedisimulată. „După logică! Cu bine!“

       Şi s-a închis conversaţia. Dar respectiva reporteriţă, care acum face emisiuni la postul de televiziune REALITATEA, a ignorat sfatul dat cu bună credinţă de un cunoscut – întâlnit întâmplător, e-adevărat, în timp ce realiza un reportaj la o şedinţă de lucru a unui partid, la care el era directorul Departamentului de Presă şi Relaţii Publice.

      Fără îndoială, reporteriţa a refuzat sfatul bine venit pe motivul, aparent foarte plauzibil, că „Aşa scrie în dicţionar!“ Adică foloseşte argumentul numit de sociologi „fetişismul literei tipărite“. Dar ea nu-şi mai pune mintea la contribuţie să verifice măcar atunci când – pentru a i se face un bine! – i se atrage atenţia că greşeşte. Îi este de ajuns ceea ce „scrie la dicţionar“. Într-adevăr, aşa scrie în DEX: „PROCENT, procente, s.n. A suta parte dintr-o cantitate dată; proporţie în raport cu o sută; sutime, procentaj (sic). 2. …“ (DEX, Editura Academiei R.S.R., 1975, pag. 747).

     Remarcaţi, vă rog, greşeala făcută de dicţionar: susţine, corect, că „procent“ reprezintă „a suta parte dintr-o cantitate dată“, „sutime“ – iar sutimea, ca şi procentul, nu poate însemna decât „a suta parte“, adică 1/100, 1 (una singură) parte din 100! Dar, după cuvântul „sutime“ pune virgulă şi, imediat, adaugă cuvântul „procentaj“: adică pune semnul egalităţii între articolul din titlul explicat, procent, şi noţiunea procentaj, care înseamnă altceva!

     Dar să vedeţi ce mizerie explicativă există, în continuare, în DEX, la: „PROCENTAJ, procentaje, s.n. Procent. Calcul făcut pentru stabilirea procentului; cifră obţinută prin acest calcul….“ (idem). Dicţionarul face aceleaşi două greşeli ca şi mai sus: dă o explicaţie tautologică şi consideră echivalente cuvintele procentaj şi procent. În plus, ca urmare a acestei gândiri ilogice, mai face a treia greşeală: spune „pentru stabilirea procentului“ în loc să fi zis „pentru stabilirea proporţiei“, aşa cum scrie la explicitarea cuvântului procent: „proporţie în raport cu…“. Exact ca în adagiul „Două vorbe, trei prostii“.

     Cu această gândire profund greşită, e „normal“ să găsim asemenea imbecilităţi şi la: „PROCENTUAL, -Ă, procentuali, -e, adj. Calculat, exprimat în procente; care reprezintă un anumit procent dintr-o cantitate…“ (idem). Aici, expresia „un anumit procent“ este echivalentă cu formula „într-un procent“, adică „un anumit procent“ este tot una cu un alt „un anumit procent“ şi înseamnă, de fiecare dată, doar atât: un singur procent, unul nu mai multe. Exprimarea corectă este: „care reprezintă o anumită proporţie/un anumit cuantum/o anumită parte dintr-o cantitate“!

     Este evident că prostia este contagioasă. Şi asta din cauza Dicţionarului Explicativ al Limbii Române (DEX), care dă definiţii tautologice şi pretinde că procent, procentaj, proporţie sunt echivalente, sinonime. Este inutil să mai spun că aceste prostii sunt copiate identic şi în Dicţionarul de neologisme al lui Marcu-Maneca. Aşa că reporteriţei respective – şi altora ca ea – poţi să-i fluturi în faţă şi-un tramvai, căci ea nu gândeşte mai departe decât textul acestor dicţionare îmbibate de prostii. De aceea sunt atât de multe toante şi tonţi nu doar în mass media, ci şi în alte domenii.

     Pentru a face primul pas ca să schimbăm aceste tâmpenii „academice“, trebuie să reţinem că procentaj înseamnă proporţie, cuantum, procentual înseamnă forma de exprimare a proporţiei prin raportare la un întreg considerat egal cu una sută, că expresiile „un procent“ sau „într-un procent“ înseamnă un singur procent şi, mai ales, că într-un procent nu încap mai multe procente! Al doilea pas este de a nu cădea în extaz în faţa dicţionarelor, iar al treilea este să gândim mai mult, independent, să nu ne luăm după „idolii cetăţii“ decât dacă nu suntem în stare să vedem mai departe!

 

   Nota Bene!

    Nu îmi asum libertățile de limbaj și de stil ale autoarei articolului, dar consider corect raționamentul și explicarea științifică a diferenței de sens dintre ,,procent” și ,,procentaj”. În consecință, consider că forma corectă este ,,procentaj de ... ” , sau ,,procentaj de promovare” (în niciun caz ,,de promovabilitate”, care este o altă formă greșită de exprimare).

Procent = A suta parte dintr-o cantitate dată; proporție în raport cu o sută.
Procentaj = Calcul făcut pentru stabilirea procentului.

    Este incorect să spunem ,,procent de promovabilitate”, deoarece ,,promovabilitate” presupune posibilitatea promovării, în ce măsură se poate realiza promovarea (DEX: PROMOVABILITÁTE s. f. însușirea de a fi promovabil. (< promovabil + -itate). Sufixul (-bil)nu se folosește decît cu nuanţă de potenţialitate, aşa cum îşi are regimul şi echivalentul său  în limba latină. Sufixul (-bil) stă sub semnul POSIBILULUI, or să vorbești despre ,,promovabilitate” DUPĂ încheierea examenului de bacalaureat, de exemplu, este, evident, incorrect.
     Nici exprimarea ,,procent de promovare de 38%” nu este corectă, din aceleași motive arătate mai sus, ,,procentul de promovare” putând fi doar de 1%, în acest caz. Eventual, putem folosi expresiile ,,rată de promovare” sau ,,procentaj”.

 

Tags:

General | Limbă şi comunicare

DERIVAREA

by Amalia Istrate L, octombrie 29 2012 17:10

 

DERIVAREA – este un mijloc intern de îmbogățire a vocabularului. Prin derivarea cu prefixe și/sau sufixe se creează cuvinte noi, cu sensuri diferite, îmbogățite față de cuvintele de bază (cuvintele de la care pornește derivarea)

 
1. Derivarea cu prefixe

Prefixelesunt sunetele sau grupul de sunete adăugate înaintea rădăcinii pentru a forma un cuvânt nou: străbun, necinstite, incapabil, împăduri, înnoda, dezaproba, reaşeza

Clasificare:
• După vechimea lor, prefixele se pot clasifica:

-prefixe vechi (moştenite sau împrumutate):
în-; des-; stră-; ne-; răz-; etc.
-prefixe neologice (noi): a-; ante-; con-; im-; in; inter-; ultra-; etc.

• Din punct de vedere al sensului, prefixele sunt:
- prefixe negative - care neagă sensul cuvântului:
ne-; in-; i-;
neimportant, incomplet, ireal
- prefixe care exprimă ideea de repetiţie: ras-; răz-; re-; răstălmăci, răzgândi, rescrie
- prefixe cu sensul "fără", "lipsit de" - cu ajutorul cărora se formează antonimele cuvintelor de bază: des-; dez-; de-; a-;
descompune, dezorientat, debloca, anormal
- prefixe cu sens de superlativ: ultra-; supra; -extra-; hiper-; arhi-; prea-; super-;
ultramodern, supradimensionat,
exţraplat, hipercorect, arhiplin, preafrumoasă, superelegant.

-prefixe cu sensul '"înainte": ante-; pre-;
antebelic, prenume

-prefixe cu sensul "după": post-;
postbelic

-prefixe cu sensul "împreună cu": con-; com-; co-;
conlucrare, compatriot, cooperare

-prefixe cu sensul "împotrivă": anti-; contra-;
antirăzboinic, contraindicat

-prefixe cu sensul "sub limită": hipo-; sub-/
hipoglicemie, subcutanat

-prefixe care sugerează corelaţia: inter-; interdisciplinar, inrerreligios, internaţional

-prefixe cu sensul "înăuntru": intra-
intramuscular, intravilan

-prefixe cu sensul "peste": trans-
transoceanic, transport

-prefixe cu sensul "pentru": pro-; pronume


Atenţie!
Pentru a denumi camera de aşteptare situată înaintea unei alte camere, a unui birou, se foloseşte cuvântul anticameră, care a fost împrumutat cu acest prefix (anti-) din limba italiană şi s-a fixat în limba română în această formă:
ex: Ei aşteptau în anticameră, ca să fie primiţi pentru un interviu.

Dubla prefixare constă în adăugarea înaintea rădăcinii sau a cuvântului de bază a două prefixe:
pădure - (a) împăduri - (a) reîmpăduri; frunză - (a) înfrunzi - înfrunzit - neînfrunzit;


2. Derivarea cu sufixe

Sufixele sunt sunetele sau grupurile de sunete adăugate după rădăcină pentru a forma un cuvânt nou: bunic (bun+ic); frunz (frunz+iş)

Clasificarea sufixelor se poate face:

a) din punct de vedere semantic (al sensului), deoarece sufixele pot da sensuri noi cuvintelor derivate:

- diminutivale, care formează cuvinte ce denumesc obiecte sau însuşiri considerate de vorbitor mai mici decât cele obişnuite: -aş (copil), -cioa (mescioară), -el (băieţel), -ică (rămurică), -ioară (bolnăvioară), -uleţ (ursuleţ), -(bebel), - uţă (căsuţă) etc.
- augmentative, care formează cuvinte ce denumesc obiecte sau însuşiri considerate de vorbitor mai mari decât cele obişnuite:
- an (băietan), -andru (copilandru),
- oaie (căsoaie), -oi (măturoi, băietoi) etc.

 

- pentru denumirea unei colectivităţi (ajută la formarea unor substantive colective): - ărie (rufărie); -ăraie (fumăraie), -et (brădet), -ime (tinerime), - (tuf), -işte (porumbişte) etc.
- pentru denumirea agentului (autor al acţiunii sau meseriaş): - agiu (camionagiu), -ar (fierar), -(cos), -er (oier), -ist (fochist), -tor (judecător) etc.
- pentru denumirea însuşirii (sufixe adjectivale) - al (săptămânal), -ar (inelar), -aş (mărgin), -at (pistruiat), -bil (locuibil) - iu (auriu), -cios (mâncăcios), -os (lemnos) etc.
- pentru denumirea instrumentului: - ar (cenuşar), -ător (tocător); - niţă (zaharniţă) etc.
- pentru denumirea unei noţiuni abstracte: - anţă (cutezanţă), -ărie (copilărie), - ătate (singurătate), -eală (greşeală), - ie (sclavie), -ime (isteţime), -inţă (folosinţă), -ism (huliganism), -ură (arsură) etc.
-pentru indicarea modalităţii (sufixe adverbiale): -eşte (lumeşte), -iş (grăp), -âş (tărâş) etc.

b) din punct de vedere morfologic, deoarece unele sufixe sunt specifice anumitor părţi de vorbire:
- substantivale: -ar (cronicar), -ământ (jurământ), -ătate (bunătate), -ătură (învăţătură), -eală (ameţeală), -eaţă (dulceaţă) etc.
- adjectivale: -al (anual), -(nevoi), -bil (locuibil), -cios (mâncăcios), -esc (prietenesc), -iu (cenuşiu), -ui (gălbui), -uriu (fumuriu), -os (lemnos) etc.
- verbale: -ăi (behăi), -ăni (clănţăni), -iza (ironiza), -ui (a bubui) etc.
- adverbiale: -âş (târâş), -eşte (româneşte), -iş (piept) etc.


Atenţie!
Se pot forma serii derivate atunci când baza unui cuvânt derivat este un alt derivat (dubla sufixare): grădină + sufixul -ar = grădinar + sufixul -ie
= grădinăr/e bute + sufixul -oi = butoi + sufixul -aş = butoiaş

bute + sufixul -oi = butoi + sufixul aş = butoi

 

3. Derivarea parasintetică

Derivatele parasintetice sunt cuvintele formate în acelaşi timp cu sufix şi cu prefix:

împădurit = îm + pădur + it
..............prefix radical sufix

 

4. Derivarea regresivă constă în eliminarea unui sunet sau a unui grup de sunete de la sfârşitul unui cuvânt pentru a forma cuvinte noi.
alint « (a) alinta; păr « pară; prun « prună; îndemn « (a) îndemna; cuget « (a) cugeta; joc « (a) juca; cânt (subst.) « cântec; descânt (subst.) « descântec etc.

 _______________________________________

Derivarea cu prefixe si sufixe.docx (18.29 kb)

 

Tags:

Amalialand | Limbă şi comunicare

Semne ortografice

by Amalia Istrate S, mai 14 2011 12:26

 

  
    Semnele ortografice sunt înrudite  cu semnele de punctuaţie, uneori acestea fiind folosite şi ca semne  ortografice. Punctul, de exemplu, se foloseşte la abrevieri.

Semnele  ortografice propriu-zise sunt:
  a) cratima
  b) apostroful

a) CRATIMA marchează:
  •  rostirea  împreună a două sau mai multe cuvinte:
  * dacă lipsesc sunete: c-am plecat (că am plecat);  m-a văzut (mă a văzut)
  * se-nţelege (se înţelege); într-o zi (întru o zi)
  * dacă nu lipsesc sunete: dă-ne (ne dă) strigă-mă  (mă strigă)

•  scrierea unor cuvinte compuse, comune sau proprii:
  câine-lup; redactor-şef; floarea-soarelui;  Popeşti-Leordeni; Vinţu-de-Sus;

•  despărţirea  cuvintelor în silabe:
  ma-să; ba-la-dă; car-te; oa-meni;

• cantitatea, fiind pusă între două numerale: doua-trei;  cinci-şase; o sută-două;

 

Sinereza (fuziunea a două vocale într-un diftong  ascendent, prin transformarea primei vocale  în semivocală) poate fi obligatorie [de-a dreptul -[dea]; le-a dat  - [lea]; mi-a spus - [mia]; mi-o dă - [mio] sau facultativă, în  funcţie de rostirea în tempo rapid (de-abia) ori în tempo  lent (de abia). Există dublete sau triplete omofone  neomografe, scrise separat, sau când este vorba de cuvinte compuse  - cu cratimă sau "legat": într-una prep.+num., dar întruna adv.; l-a pr.+vb.aux., dar la prep.; ne-am pr.+vb.aux., dar neam s.n.; s-a pr.+vb.aux., dar sa pr., adj.pr.; v-a pr.+vb.aux.,
  dar va vb.aux.

 

Afereza (suprimarea vocalei iniţiale ori a unui grup de  sunete de la începutul cuvântului) lui î- de la începutul  cuvintelor de bază (ne-mpăcat, ne-ncetat, a re-mpărţi) se motivează prin  ritmul rapid al rostirii, iar cuvintele compuse cu prefixul sudat redau  rostirea în ritm lent (neîmpăcat, neîncetat, a reîmpărţi).


  •  Cratima serveşte la ataşarea anumitor prefixe sau sufixe (ex-ministru) şi uneşte elementele unor cuvinte  compuse: mai-mult-ca-perfect. La scrierea substantivelor compuse  disociabile, cratima dispare în cazul intercalării altor elemente: prim-ministru, dar primul nostru  ministru.

•   DOOM2  recomandă ataşarea fără cratimă a articolului sau a desinenţei la împrumuturile  - chiar ,neadaptate sub alte aspecte - terminate în litere din alfabetul limbii  române pronunţate ca în limba română: boardul, boarduri; clickul, clickuri;  trendul, trenduri.
 

  b. APOSTROFUL marchează absenţa accidentală în rostire a unor  sunete:
  Las'pe mine. Un'te duci? Da'cine eşti?  Dom'le, ce vrei? Am fost pân'în sat.

Distincţia  semne ortografice - semne de punctuaţie este într-o anumită  măsură artificială, nu numai pentru că scrierea corectă în sens larg include şi  punctuaţia, ci şi deoarece cratima este un semn numai preponderent ortografic,  bara oblică, blancul, linia de pauză şi punctul sunt mai ales semne de  punctuaţie, iar virgula, deşi semn de punctuaţie, priveşte într-o anumită  măsură şi ortografia în sens strict. Unele dintre acestea sunt folosite şi în  alte domenii, ca senine grafice cu diverse valori convenţionale.

 

 

DESPĂRŢIREA     CUVINTELOR   ÎN SILABE ŞI LA  CAPĂT DE RÂND
   
•  Despărţirea după pronunţare a fost numită    şi  silabaţie fonetică, însă această denumire este improprie, deoarece  despărţirea cuvintelor la capăt de rând este o problemă practică, în  timp ce silabaţia este o problemă lingvistică.

   

•  Despărţirea după structură a fost numită şi silabaţie morfologică, termen impropriu, întrucât ea nu are în vedere silabaţia (care priveşte  fonetica, nu (morfologia), ci elementele componente din structura  anumitor cuvinte.
   

Normele actuale prevăd despărţirea cuvintelor în silabe după pronunţare. Este acceptată şi despărţirea  după structură, însă   cu unele restricţii faţă de recomandările  din DOOM1. Despărţirea după pronunţare prezintă şi avantajul că pentru ea se  pot stabili reguli mai generale decât pentru despărţirea după structură, care  are mai mult caracter cult.
 

Se pot despărţi şi după structură:
  - 
cuvintele  compuse: i-na-bil/ in-a-bil; des-pre/ de-spre; arterios-clerozâ/  arlerio-scleroză; al-tundeva/ alt-undeva; drep-tunghi/ drept-unghi;  por-tavion/ por-avion; Pronos-port/ Prono-sport; Romar-ta/ Rom-arta:

 

-  derivate cu prefixe: anor-ganic/  an-organic; de-zechilibru/ dez-echilibru; ine-gal/ in-egal; nes-prijinit/  ne-sprijinit; nes-tabil/ ne-stabil; nes-trămulat/ ne-strămutat;  pros-cenium/ pro-scenium; su-blinia/sub-linia.
 

Normele actuale  nu mai admit despărţirile după structură, dacă  secvenţele nu sunt silabe
  (ca:
într-ajutorare, nevr-algic) sau ar contraveni pronunţării, ca în apendic-ectomie (apendicectomie), laring-ectomie (laringectomie). Pentru cuvintele a căror structură nu  mai este clară, deoarece elementele componente sunt neînţelese sau neproductive în limba română, normele actuale recomandă exclusiv  despărţirea după pronunţare (abstract, subiect) sau evitarea  despărţirii, dacă aceasta ar contraveni regulilor: a-broga; o-biect.

 

Despărţirea în scris a cuvintelor la capăt de  rând se face după reguli care diferă, parţial, de regulile despărţirii în  silabe [...]. Limita dintre secvenţe se marchează prin cratimă, care se scrie numai după secvenţa de la sfârşitul primului rând. Sunt posibile două  modalităţi de despărţire la capăt de rând: pe baza pronunţării şi pe  baza structurii morfologice a cuvintelor - modalităţi pe care le vom  numi în continuare despărţire după pronunţare şi, respectiv, după  structură. (Regula generală şi obligatorie a  despărţirii cuvintelor la capăt de rând în limba română, valabilă pentru ambele  modalităţi, este interdicţia de a lăsa la sfârşit sau la început de rând o secvenţă care nu este silabă. Excepţie fac grupurile  ortografice scrise cu cratimă (dintr-/un, într-/însa), la care se recomandă  însă, pe cât posibil, evitarea împărţirii.
 

•  Nu se despart la sfârşit de rând, ci se trec integral pe rândul următor:
 
abrevierile  scrise legat (UNESCO, SIDA) sau despărţite  prin blancuri (S N C F R), prin puncte (a.c.) ori prin cratimă (lt.-maj., N-V);

 
numele  proprii de persoane: Popescu, Abil el-Kader nu: Po-pescu / Popes-cu; Abd el-ZKader);

 
-  numeralele  ordinale scrise cu cifre şi litere: V-lea, 5-« (nu: V-/lea, 5-/a);

 

•  Se recomandă să nu se separe de la un rând la celălalt, ci să se  treacă împreună pe rândul următor:
  - 
prenumele (sau abrevierile prenumelor) şi numele de familie:  Ion Popescu, I. Popescu (nu: Ion/  Popescu, I./Popesecu),

 
notaţiile care includ abrevieri: 10 km,  art.3 (nr. 10/km, art./3).

Se tolerează plasarea pe rânduri  diferite a , abrevierilor pentru nume generice şi a numelor  j proprii din denumirile unor instituţii, indiferent de ordine: Roman/ S.A.; SC Sevemav / SA., dar şi F.C. / Argeş, RA  / "Monitorul Oficial", SC/ Sevemav SA (ca şi în  scrierea completă: Fotbal Club Argeş etc).
 

Atenţie!
  Nu se despart în  silabe
substantivele proprii sau acele substantive ale căror silabe sunt cacofonice: Şte-fan; Mi-hai; Car-men; Plo-ieşti; Vas-lui; cur-be;  cur-ri-cu-lum; caca-o etc.

 

 (Sursa: limba-romana.net)

 

 

 ___________________________________________

SEMNELE ORTOGRAFICE.doc (39.50 kb)

 

Tags:

Limbă şi comunicare

Virgula - scop şi utilizare

by Amalia Istrate S, mai 14 2011 11:57

 

 

 

Virgula este semnul de punctuaţie care delimitează grafic o pauză între părți de propoziţie sau între propozițiile unei fraze, despărțindu-le pe baza raporturilor sintactice.

Ca regulă de poziționare, virgula stă lipită de cuvântul anterior și este separată cu un spațiu de cuvântul următor (xx, xx). Regula este valabilă şi în tehnoredactarea computerizată

În propoziție

  • Se pune virgulă între părți de propoziție de același fel nelegate prin conjuncțiile „și“, „sau“ (subiecte multiple, nume predicative multiple, atribute multiple, complemente directe multiple, complemente indirecte sau circumstanțiale multiple):
    • Copilul, bunicul, cățelul, pisica au intrat repede în casă. — subiect multiplu;
    • Camera înaltă, luminoasă, inundată de lumină îmi părea un vis. — atribut multiplu;
    • Intrând în casă, vede florile, căr��ile, hărțile răvășite pe birou. — complement direct multiplu;
    • Bătrânul se bucură de frumusețea zilei, de jocul nepoților, de florile înflorite. — complement indirect multiplu;
    • Ziua, dimineața, noaptea, el se gândea mereu la viața lui trecută. — complement circumstanțial de timp multiplu;
  • Se izolează numele predicative multiple cu sau fără determinant:
    • Această casă este înaltă, frumoasă, nouă. — nume predicativ multiplu;
    • Această casă este nouă, luminată la colțuri cu becuri puternice, zugrăvită în alb-argintiu — nume predicativ multiplu cu determinant;
  • Apoziția simplă sau dezvoltată se izolează prin virgulă de restul propoziției:
    • Mircea, fiul, a sosit vesel acasă. — apoziție simplă;
    • Mircea, fiul nostru cel cuminte și ascultător, a sosit vesel acasă;
  • Locuțiunea conjuncțională „așadar“, „prin urmare“ se desparte prin virgulă de restul propoziției:
    • I-am spus, așadar, rezultatul concursului;
  • Gerunziile și participiile verbale, cu sau fără determinant, așezate la începutul propoziției se despart prin virgulă:
    • Supărat, el a trântit ușa cu putere. — participiu verbal fără determinant, rol de complement de cauză;
    • Supărat pe colegii săi, el a trântit ușa cu putere — participiu verbal cu determinant, rol de complement de cauză dezvoltat;
    • Alunecând, el și-a rupt piciorul. – gerunziu verbal fără determinant, rol de complement de cauză, nuanță temporală;
    • Alunecând pe gheața din fața casei, el și-a rupt piciorul. — gerunziu verbal cu determinant, rol de complement de cauză dezvoltat;
  • Complementele circumstanțiale așezate între subiect și predicat se izolează de obicei prin virgulă:
    • Eu, atunci, am fugit repede în casă. — complement circumstanțial de timp, adverb de timp;
    • Eu, dis-de-dimineață, am plecat la câmp. — complement circumstanțial de timp, locuțiune adverbială de timp;
    • Tu, înainte de a răsări soarele, să fii la secerat. — complement circumstanțial de timp., construcție infinitivală;
    • El, fiindu-i înghețate mâinile, n-a putut scrie. — complement circumstanțial de cauză, construcție gerunzială absolută;
    • Echipa noastră, acolo, a triumfat asupra tuturor participanților. — complement circumstanțial de loc, adverb de loc;
    • Ei, de jur-împrejur, vedeau numai nisip. — complement circumstanțial de loc, locuțiune adverbială de loc;
    • El, fără a spune o vorbă, a ieșit din cameră. — complement circumstanțial de mod, construcție infinitivală;
    • Voi, spre a înțelege, ați făcut multe exerciții. — complement circumstanțial de scop, verb la infinitiv;
    • Voi, spre a înţelege bine teoria, ați făcut multe exerciții. — complement circumstanțial de scop, construcție infinitivală;
    • El, citind mereu, ar fi memorat poezia. – complement circumstanțial condițional, verb gerunziu de cu determinant;
    • El, citind mereu, tot n-ar fi memorat poezia. — complement concesiv, verb gerunziu cu determinant.
  • După adverbe de afirmație și de negație, când acestea sunt echivalente ale unei propoziții. Dacă după adverb urmează o propoziție introdusă prin , virgula nu se mai folosește:
    • Fireşte, a încercat să-i ajute.
    • Nu, nu mai ascult.
  • Substantivele în cazul vocativ se separă de restul propoziției:
    • Mănâncă, calule, ovăz!
  • Interjecțiile se separă de restul propoziției:
    • Măi, nu cumva să vă împingă Mititelul să intrați înaintea mea. (Ion Creangă, Povestea lui Harap-Alb)
    • 

În frază

Coordonare

  • Se pune virgulă între propozițiile coordonate juxtapuse
Căţelul se opreşte nedumerit, se uită puțin în urma dulăului, apoi se întoarce în buruieni... (din romanul Ion de Liviu Rebreanu)
  • Se separă propozițiile coordonate
    • copulative, legate prin nici, nu numai... ci şi
Niciodată nu i-au crescut bătături în palmă de muncă, nici nu i s-a plămădit pământul în piele... (din romanul Ion de Liviu Rebreanu)
Li se părea că alegerea lui Grofşoru va revoluţiona nu numai ţara, ci toată Europa. (din romanul Ion de Liviu Rebreanu)
  • copulative cu nuanță adversativă, legate prin iar sau și adversativ
Toţi vorbeau mereu de ea, ghiceau pe unde o fi ajuns și ce-o fi făcând, iar dăscăliţa și Ghighi lăcrimau când dădeau peste vreun lucruşor rămas de la dânsa. (din romanul Ion de Liviu Rebreanu)
— Desigur, prieten care cumpără ce poate de la prietenii în nevoie! făcu avocatul, dispreţuitor, şi apoi, întorcându-se spre copist: Ei, merge? (din romanul Ion de Liviu Rebreanu)
  • adversative
— Văd că doamna-i supărată foc, dar n-am nici eu încotro (din romanul Ion de Liviu Rebreanu)
  • disjunctive, atunci când încep cu ba, când, fie, ori sau sau
Viaţa singură ştie ce vrea, sau poate pentru că nu ştie nici ea mi se pare că ştie... (din romanul Ion de Liviu Rebreanu)
  • conclusive
Am isprăvit mai repede decât bănuiam, așa că acuma sper să fiu acasă în Bistrița la vremea prânzului. (din romanul Ion de Liviu Rebreanu)
  • Propozițiile coordonate legate prin și copulativ ori sau nu se despart prin virgulă
Nevastă-mea ține grozav la ora mesei şi e încântată când mâncăm împreună. (din romanul Ion de Liviu Rebreanu)

 Subordonare

  • Propozițiile subordonate subiective și predicative nu se despart de regentă prin virgulă, indiferent de locul lor
— Fire-ar afurisit să fie cine a mai desfiinţat și catiheţiile cele, tocmai acum în vremea noastră! (Ion Creangă, Amintiri din copilărie)
  • Propozițiile subordonate atributive:
  • explicative (izolate) se despart prin virgulă de cuvântul pe care îl determină
N-ai auzit că unul cică s-a dus odată bou la Paris, unde-a fi acolo, și a venit vacă? (Ion Creangă, Amintiri din copilărie)
  • determinative (neizolate) nu se despart prin virgulă de cuvântul pe care îl determină
Și să ştii de la mine că Dumnezeu n-ajută celui care umblă cu furtişag, fie lucru de purtat, fie de-a mâncării, fie ori de ce-a fi. (Ion Creangă, Amintiri din copilărie)
Însă eu, în starea în care mă aflam, fiind cuprins de fericire, uitasem că mai trăiesc pe lume! (Ion Creangă, Amintiri din copilărie)
  • Propozițiile completive directe și indirecte se despart prin virgulă atunci când sunt așezate înaintea regentei
  • Propozițiile completive directe și indirecte așezate după regentă nu se despart prin virgulă de aceasta
- Mi-am dat eu seama tocmai dumneata îmi trebuiești! (Gib Mihăescu, Donna Alba)
... stăteam mai mult prin faţa locuinţelor vecine, pândind să văd cine intră și cine iese din bizarul dornicii. (Gib Mihăescu, Donna Alba)
  • Propozițiile completive de agent nu se despart prin virgulă de regentă
Nu ştiu dacă aţi văzut vreun copil fraged şi frumos pălit de cine ştie ce bruscă spaimă... (Gib Mihăescu, Donna Alba)
  • Propozițiile circumstanțiale de loc se despart prin virgulă atunci când sunt așezate înaintea regentei
Şi de atunci i-a mers lui Ciubuc numele de omul lui Vodă, încât și până astăzi un deal, în partea despre Plotunul, unde era mai mult aşezarea lui Ciubuc, se cheamă Dealul Omului. (Ion Creangă, Amintiri din copilărie)
  • Propozițiile circumstanțiale de loc așezate după regentă nu se despart prin virgulă de aceasta
Unde mi-ai poruncit mă duc. (subînțeles: nu în altă parte)
  • Propozițiile circumstanțiale de timp se despart prin virgulă atunci când sunt așezate înaintea regentei
...când mă lua cineva cu răul, puţină treabă făcea cu mine. (Ion Creangă, Amintiri din copilărie)
excepție: Când vreau eu o să te anunț. (subînțeles: nu când vrei tu)
  • Propozițiile circumstanțiale de timp așezate după regentă nu se despart prin virgulă de aceasta
...te-i face popă ca tată-tău când s-or pusnici toţi bivolii din Mănăstirea Neamţului! (Ion Creangă, Amintiri din copilărie)
  • Propozițiile circumstanțiale de timp așezate după o regentă care cuprinde un complement circumstanțial sau o propoziție circumstanțială, se despart prin virgulă
Nevasta a murit de mult, de pe când eram om teafăr. (Mihail Sadoveanu, Opere)
  • Propozițiile cauzale se despart prin virgulă de regentă, indiferent de locul ocupat în frază
Spun cu vremea, deoarece încă nu m-am decis la acţiune, nici măcar n-am croit planul procedeului de predare. (Gib Mihăescu, Donna Alba)
  • Propozițiile finale se despart prin virgulă de regentă, atunci când se află înaintea acesteia
...ca să se mântuie toată dihonia, cărăbăniţi-vă de la mine, și mă lăsaţi în pace! (Ion Creangă, Amintiri din copilărie)
  • Propozițiile finale aflate după regentă se despart prin virgulă, numai atunci când vrem să subliniem că ea nu este un element estențial în frază
Aşa ne învăţase o babă să facem, ca să ne treacă de râie. (Ion Creangă, Amintiri din copilărie)
  • Propozițiile finale introduse prin conjuncția de nu se despart prin virgulă
Ba la mulţi se întâmpla de veneau sâmbătă noaptea câte cu un picior frânt sau cu boii stâlciţi, şi aceasta le era câştig pe deasupra. (Ion Creangă, Amintiri din copilărie)
  • Propozițiile circumstanțiale de mod se despart prin virgulă de regentă, atunci când se află înaintea acesteia
Rămânea mult timp înaintea fiecăruia, fără să mă întrebe nimic asupra lor, fără să mă privească... (Gib Mihăescu, Donna Alba)
  • Propozițiile subordonate consecutive se despart prin virgulă de regentă
Nănaşa din grindă are să-i știe de știre, de nu l-or putea scoate din mâna mea tot neamul strigoilor şi al strigoaicelor din lume! (Ion Creangă, Amintiri din copilărie)
Şi de atunci i-a mers lui Ciubuc numele de omul lui Vodă, încât și până astăzi un deal, în partea despre Plotunul, unde era mai mult aşezarea lui Ciubuc, se cheamă Dealul Omului. (Ion Creangă, Amintiri din copilărie)
  • Propozițiile subordonate concesive se despart întotdeauna prin virgulă de regentă, indiferent de locul ocupat
... încaltea ţi-au făcut și băieţii biserică aici pe loc, după cheful tău, măcar că-ţi intră biserica în casă, de departe ce-i... (Ion Creangă, Amintiri din copilărie)
  • Propozițiile subordonate condiționale se despart prin virgulă de regentă
Dac-ar fi să iasă toţi învăţaţi, după cum socoţi tu, n-ar mai avea cine să ne tragă ciubotele.(Ion Creangă, Amintiri din copilărie)
  • Propozițiile subordonate opoziționale și cumulative se despart prin virgulă de regentă
Cât îi mic, prinde muşte cu ceaslovul şi toată ziulica bate prundurile după scăldat, în loc să pască cei cârlani (Ion Creangă, Amintiri din copilărie)
  • Propozițiile instrumentale, sociative, de excepție și predicative suplimentare în general nu se despart prin virgulă de regentă
Cu ce arde acolo ştiu c-ar fi trăit boierește un an de zile tot satul. (Liviu Rebreanu, Opere)
Fugeau toţi în toate părţile cu ce apuca a lua.(Ion Ghica, Scrisori către Vasile Alecsandri)
N-a stat mult pe gânduri spre a vedea că alta nu-i mai rămâne decât să spele degrabă putina. (Ion Luca Caragiale, Opere)
Ipate se trezeşte într-o zi cu socru-său că vine şi-l cheamă la nunta unui frate al femeii sale. (Ion Creangă, Povestea lui Stan Pățitul)
  • Propozițiile incidente se despart prin virgulă de regentă
În sfârşit, ca să nu-mi uit vorba, toată noaptea cea dinainte de plecare, până s-au revărsat zorile, m-am frământat cu gândul, fel și chip, cum aş putea îndupleca pe mama să mă dea mai bine la mănăstire... (Ion Creangă, Amintiri din copilărie)
  • Propozițiile intercalate într-o frază sau într-o propoziție redată în vorbire directă, considerate tot ca incidente, se pun între virgule sau linii de pauză
— Dar cine eşti tu, zise Ivan cam zborşit, de te lauzi că ştii toate? (Ion Creangă, Ivan Turbincă)


(Sursa: Wikipedia, modificat)

 

 

Tags:

Limbă şi comunicare

Structura textului argumentativ

by Amalia Istrate J, octombrie 28 2010 23:00

Schema generală a discursului argumentativ este:

I. PREMISA: Expunerea tezei în primul paragraf.

II. ARGUMENTAREA:

  1. refuzarea sau acceptarea tezei
  2. dezvoltarea tezei/argumentelor

Pot exista mai multe demersuri argumentative: argumentul de autoritate se sprijină pe credibilitatea unui expert citat şi pe pertinenţa cercetarii sale privind tema în discuţie; argumentul pragmatic, prin care un act e apreciat în funcţie de consecinţele favorabile, argumentul bazat pe scopuri (avand drept scop…); argumentul de reciprocitate care rezulta din transpoziţia punctelor de vedere simetrice: pe de o parte, … pe de alta parte; argumentul de comparare; refuzarea unei teze.

III. CONCLUZIA:

Concluzia poate fi reluată într-un nou enunţ marcat printr-un indice al enunţării: de menţionat faptul că...; pe de o parte, … pe de altă parte; de altfel; cu alte cuvinte… aşadar, rezultă…

Concluzia bazată pe o alternativa: pe de o parte… pe de alta parte.

INDICI AI ARGUMENTARII:
Ca indici lexicali, se folosesc termeni adecvaţi tezei.
Ca indici ai enunţării sunt folosite procedee precum:
- verbe de opinie: a crede, a considera, a presupune etc.
- adverbe sau locuţiuni adverbiale de mod, folosite ca indici ai subiectivităţii evaluative: probabil, posibil, desigur, fără
îndoială, cu siguranţă
etc.
- conjuncţii, locuţiuni conjuncţionale cu rol argumentativ folosite mai ales pentru exprimarea raporturilor de tip cauzal, consecutiv, final, concluziv: deoarece, din cauză că, încat, ca să, aşadar etc.
- formule ca: în primul rand, mai întâi, în al doilea rând, de exemplu, apoi, în concluzie, deoarece, prin urmare, pe de o parte… pe de alta parte, astfel etc.
- termeni sau expresii care exprimă direct o judecată de valoare: cum cred unii;

- folosirea termenilor sau expresiilor care exprimă indirect o judecata de valoare: putem spune că
- pronume şi adjective pronominale demonstrative care fac legătura între idei: aceasta, acesteia etc. Legatura între idei se realizează şi prin conectorii şi, de asemenea, sau printr-un proces de opoziţie şi nu.
- alţi conectori - rezultă, de menţionat faptul că, numai, ca, de altfel, de asemenea, deşi, dar, de altfel, cu alte cuvinte, deci, şi anume - realizeaza conexiuni secundare interne unui argument.
Dispunerea textului se face în paragrafe distincte.
Timpul verbelor este prezentul etern, neutru, timp al reprezentării actualizatoare, al înscrierii particularului în general.

 

Atenţie! Dacă prima variantă vi se pare prea specializată, iată o prezentare a tehnicilor de argumentare mai abordabilă:

ARGUMENTAREA. CONSTRUCŢIA DISCURSULUI  ARGUMENTATIV

Modalitate de a prezenta şi a susţine un punct de vedere asupra unei anumite probleme şi, in egala măsură, de  a convinge cititorul/interlocutorul  de valabilitatea perspectivei propuse.

Argumentarea cuprinde:

-          -o  ipoteză, un punct de vedere  formulat asupra unor aspecte ale operei literare sau  asupra realităţii;

-          -argumentarea  propriu-zisă, care ocupă cea mai întinsă parte a unui text  argumentativ.

Pentru a convinge, autorul argumentării trebuie să facă apel la  argumente convingătoare. În demersul argumentativ se inserează citate din  lucrări de autoritate, se fac referiri la idei ale unor personalităţi, se oferă  exemple familiare interlocutorului/cititorului. Nu este exclusă (nici) argumentarea pe cale emoţională, în acest caz apelându-se la situaţii la care  cititorul nu poate rămâne indiferent.

- concluzia sau partea finală a argumentării, care subliniază dacă punctul de vedere constituind ipoteza se  susţine sau se infirmă.

În redactarea unui text argumentativ, trebuie  să  se aibă în vedere formularea cu multă claritate a argumentelor, ţinându-se cont  de prezentarea gradată a acestora, cele mai convingătoare argumente fiind  rezervate finalului, pentru ca demersul să-şi asigure scopul.

Ierarhizarea  argumentelor poate fi marcată prin cuvinte ca: „în primul rând”, „în al doilea rând” etc. Se recomandă  utilizarea unor cuvinte prin care se face apel la experienţa culturală/de  viaţă a interlocutorului, implicându-l în demers: „După cum cunoaşteţi...”, „Nu vă puteţi îndoi de faptul  ca...”, „Este cunoscut de toată lumea faptul...” etc.

Argumentele pot fi grupate în  jurul unei idei sau teme, grupare subliniată prin:,,în ceea ce priveşte”,  „referitor la” etc.

Argumentarea nu trebuie să  excludă creativitatea, autorul bazându-se pe un scenariu ce ţine seama  de pregătirea receptorului şi de menţinerea atenţiei acestuia.

Legătura dintre segmentele discursului se realizează  prin conectori constituind mijloace de realizare a coeziunii textului. Aşadar, într-un text argumen­tativ, este absolut necesară prezenţa unor cuvinte ca: „deci”, ,,or” (a nu se confunda cu ori: ori = sau; or = însă), „totuşi”,  „dimpotrivă”, „de altfel”, „de altminteri”, „pe de altă parte”  etc.

 

Exemplu de text argumentativ:

Argumentarea apartenenţei unui text la o categorie de texte (memorii)

"In primăvara aceea, Liceul „Spini Haret" a organizat o călătorie de trei săptăma în Italia, la care puteau participa şi foştii elevi.Costa 20.000 de lei, sumă considerabilă în 1927, dar mama n-a şovăit să mi-o dea. Nu mai fusese în Italia din 1909 9 era fericită că măcar unul din copiii ei o va descoperi. Pentru mine era mai mult decât ce putea însemna Italia pentru orice tânăr de 20 de ani. Era şi prilejul de a întâlni câţiva din scriitorii cu care eram în corespondenţă: Papini, Buonaiuti, Macchioro, A. Panzini şi alţii. In afară de oraşele cu nume fabuloase, erau şi aventurile pe care mi închipuiam, limba italiană pe care mă pregăteam s-o vorbesc pentru întâia oară, librăriile şi anticariile în care ştiam că voi găsi cărţi inaccesibile la Bucureşti."

(Mircea Eliade, Memorii 1907-1960)

1. Formularea ipotezei (este prezentă în cerinţă)

Fragmentul de text citat din
Memorii 1907-1960 de Mircea Eliade are un caracter subiectiv.

2. Enumerarea argumentelor
Primul argument este de ordin stilistic. În text sunt vizibile mărcile subiectivităţii.
Al doilea argument se referă la conţinutul textului. Tema fragmentului citat este planificarea unei călătorii în Italia. Naraţiunea vizează personajul-narator dintr-o dublă perspectivă: ca elev al Liceului Spiru Haret şi î
n calitate de copil al familiei Eliade. Ea se centreaza pe imaginea pe care o are tânărul de 20 de ani despre Italia.

3. Exemplificarea fiecărui argument:
a. Primul argument poate fi exemplificat cu pronume şi verbe de persoana I din text, care fac referire la emiţătorul textului: pentru mine, eram în corespondenţă, mi le închipuiam, mă pregăteam s-o vorbesc, ştiam, voi găsi. Pronumele şi verbele citate dovedesc identitatea dintre cele trei instanţe ale comunicării/ autorul textului - M. Eliade, naratorul – alter ego al autorului, personajul - tânărul de 20 de ani, de la Liceul Spiru Haret.

b. Al doilea argument poate fi exemplificat prin actualizarea funcţiei referenţiale a mesajului: adevărul despre informaţiile care constituie subiectul naraţiunii poate fi dovedit prin cercetarea arhivelor Liceului Spiru Haret.

Atenţie: Modelul de mai sus este doar un exemplu de organizare a ideilor, ci nu trebuie luat drept ,,literă de Evanghelie”şi nici tratat ca variantă oficială de prezentare orală a subiectului.

În prezentarea orală, ideile trebuie să fie prezentate legat, de aceea se vor folosi conectorii de argumentare. Pe de altă parte, fiecare ne organizam ideile diferit şi aveme xperienţe diferite, aşa că, fiind vorba de o argumentare personală a textului, atunci va trebui sa se vadă că este personală. În principiu însă, paşii de urmat şi etapele sunt cele de mai sus.

________________________________________________________

STRUCTURA TEXTULUI ARGUMENTATIV.doc (50.50 kb)

 

 

Tags:

Limbă şi comunicare

Stilurile functionale ale limbii

by Amalia Istrate J, octombrie 28 2010 22:55

 

În limba romana contemporana exista cinci stiluri functionale:

1. stiintific

2. oficial (juridic-administrativ)

3. publicistic

4. beletristic (artistic)

5. colocvial (familiar).

1. Stilul stiinţific

Se utilizeaza in lucrarile care contin informatii asupra unor obiecte, fenomene, fapte, investigatii, cercetari, caractere tehnice etc, cu alte cuvinte, in lucrarile stiintifice; comunicarea este lipsita de incarcatura afectiva; accentul cade pe comunicare de notiuni, cunostinte, idei etc., astfel ca functia limbajului este cognitiva.

Cuprinde: articole stiintifice, lucrari de specialitate scrise de cercetatori, savanti, persoane creditabile in domeniul stiintific. Textele stiintifice urmaresc sa exploreze, sa explice, sa argumenteze cunostinte factuale.

Caracteristici:

  1. are functie exclusiv referentiala;
  2. trasmite informatii stiintifice, tehnice, utilizate pe baza unor rationamente logice, deductive, argumentate;
  3. respecta proprietatea termenilor;
  4. se folosesc multe neologisme;
  5. conform tipului de discurs: nonfictional, argumentativ, descriptiv, explicativ.
  6. conform relatiei E-R (emitator-receptor). Emitatorul poate fi specializat (chimis, sociolog, psiholog, medic etc.). Receptorul este specializat sau nespecializat. Relatia emitator-receptor poate fi determinata de emitator prin numirea publicului-tinta sau nedeterminata.
  7. conform efectului mesajului: Acordul, fiindca autorii sunt persoane creditabile in domeniul stiintific.
  8. conform functiei mesajului (scop): informare, educare, publicitar (functie colaterala intalnita la textele de escorta de tip prefete, cuvant inainte).
  9. conform incarcaturii emotionale a mesajului: critic, polemic, neutru.
  10. folosirea cuvintelor monosemantice;
  11. claritatea exprimarii (pusa in evidenta printr-o structura adecvata a propozitiei/frazei), precizie, corectitudine;
  12. utilizarea sensului propriu al cuvantului;
  13. un grad mare de tranzitivitate;
  14. fiecare domeniu stiintific isi are propriul vocabular; termenii utilizati sunt monosemantici.

Lexicul stiintific include numeroase neologisme si cuvinte derivate cu prefixe si pseudoprefixe (antebrat , contraofensiva) sau compuse cu sufixoide si prefixoide (biolog, geografie etc.) Acestora li se adauga utilizarea unor abrevieri, simboluri, semne conventionale, formule stereotipe. Dintre compozitiile pe baza textelor stiintifice, amintim: analiza stiintifica (filozofica, economica, politica, botanica, etc); studiul; comunicarea; referatul; eseul;

Particularităţi lingvistice:

Lexicale: terminologie de specialitate, monosemantism, neologisme, prefixoide;
Morfologice: Substantive abstracte, pluralul autorului;
Sintactice: Coordonarea si subordonarea;
Stilistice: fara figuri de stil si digresiuni.

Nota: Tot de stilul stiintific tine si limbajul tehnic (terminologie cu caracter orientat practic), limbajul religios (terminologie arhaica, solemna, conservatoare si cu incarcatura emotiva), limbajul poetic (terminologie accesibila si cu tehnici persuasive).
Nota: Informatiile din stilul stiintific se transmit prin diverse tipuri de texte (argumentativ, descriptiv, informativ, explicativ, injoctiv).

Argumentarea este un demers prin care se justifica o afirmatie. Textele argumentative afirma sau neaga, valorizeaza sau nu, favorizeaza ca adevarate sau false, idei, convingeri, atitudini. Intr-un text stiintific argumentarea are functie referentiala, dar intr-un text jurnalistic ea are functie conativa.

 

2. Stilul oficial (juridic-administrativ)

1. STILUL JURIDIC cuprinde: domeniul legislativ (articole de lege, Constituţia, Codul penal, Codul muncii etc), texte elaborate de organul judiciar.

Caracteristici ale stilului:

-funcţie referenţială;
-enunţuri cu formă impersonală
-conţinut normativ;
-enunţuri clare, lipsite de ambiguitate;
-folosirea unui inventar lexical cu termeni clar definiţi;
-folosirea clişeelor formale;
-utilizarea unor clişee care indică atitudinea necesară (se completează cu majuscule, se scrie numai în chenarul albastru, se va completa, se scrie cu litere de tipar etc);
-respectă proprietatea termenilor;
-foloseşte terminologia de specialitate;
-foloseşte neologisme;
-în raport cu realitatea, mesajul este preponderent denotativ;
-conform relaţiei E-R (emitator-receptor) beneficiar. Emiţător - specializat, adică organul legislativ; în acest tip de text, emiţătorul dă receptorului instrucţiuni în legătură cu modul în care trebuie înţeles textul. Instrucţiunile sunt realizate prin mijloace lexicale (trebuie, e obligatoriu, e interzis) sau prin mijloace formale (art. 1,2). Receptorul este de obicei specializat - cel care trebuie să aplice legea, dar şi nespecializat - cel care vrea să cunoască legea.
-conform efectului mesajului: Acord, fiindcă autorii sunt persoane credi-tabile în domeniul juridic. Emiţătorul poate controla efectul mesajului asupra receptorului (tip de discurs unde funcţia perlocuţionară este controlabilă).
-conform funcţiei mesajului: informare, educare.
-conform încărcăturii emoţionale a mesajului: neutru, prohibitiv.

Particularităţi lingvistice:

Lexicale: terminologie specifica
Morfologice: substantive provenite din infinitive lungi; substantive abstracte; verbul "a trebui", verbul "a putea"; folosirea infinitivului cu valoare de imperativ; verbe la diateza reflexiv-pasiva, preferinta pentru anumite verbe, locutiuni si expresii; forme impersonale; expresii verbale impersonale.

Sintactice: Coordonare sisubordonare; constructii infinitivale; fraze coordonate;
Stilistice: clisee; elipsa, verbele copulative; fara figuri de stil si digresiuni.

 

2. STILUL ADMINISTRATIV cuprinde: domeniul legislativ, administrativ, texte elaborate de organul administrativ.
Caracteristice ale stilului:

enunţuri cu formă impersonală;
conţinut normativ;
enunţuri clare, lipsite de ambiguitate;
inventar lexical cu termeni clar definiţi;
prezenţa clişeelor;
respectă proprietatea termenilor;
foloseşte terminologia de specialitate;
are un număr mai mare de formule fixe decât stilul juridic (cerere, telegramă etc.);
obiectiv şi impersonal;
accesibil, clar şi precis;
conform relaţiei E-R beneficiar. Emiţător - specializat adică organul legislativ. Receptorul este de obicei specializat - cel care trebuie să aplice legea.
conform efectului mesajului: Acord, fiindcă autorii sunt instituţii creditabile în domeniul administrativ, (act oficial)
Notă: în cazul cererii, scrisorii oficiale, telegramei, efectul mesajului vizează acordul/ dezacordul/ aprobare/ dezaprobare/ respingere/ informare.
conform scopului: funcţie conativă.
conform încărcăturii emoţionale a mesajului: neutru, prohibitiv.

Particularităţi lingvistice:

Lexicale: Terminologie specifică: adeverinţă, adresă, cerere, certificat, domiciliu, dosar, indemnizaţie

Morfologice: substantive provenite din infinitive lungi; verbul "a trebui", verbul "a putea"; folosirea infinitivului cu valoare de imperativ; verbe la diateza reflexiv-pasiva, preferinta pentru anumite verbe, locutiuni si expresii; forme impersonale; expresii verbale impersonale.

Sintactice: constructii infinitivale; fraze coordonate;

Stilistice: fara figuri de stil

3.Stilul publicistic

Stilul publicistic este propriu ziarelor si revistelor destinate marelui public; este stilul prin care publicul este informat, influentat si mobilizat intr-o anumita directie in legatura cu evenimentele sociale si politice, economice, artistice etc. Modalitatile de comunicare sunt: monologul scris (in presa si publicatii), monologul oral (la radio si televiziune), dialogul oral (dezbaterile publice), dialogul scris (interviuri consemnate scris);

Tipuri de text: articolul; cronica; reportajul; foiletonul; interviul; masa rotundă; ştirea; anunţul

Caracteristici ale stilului:

  1. are funcţie de mediatizare a evenimentelor;
  2. conţine informaţii economice, politice, sociale;
  3. influenţează opinia publică (discurs persuasiv);
  4. în conformitate cu strategiile persuasive, discursul se poate adresa raţiunii sau afectivităţii;
  5. strategia persuasivă se bazează pe argumente: A - persuasiunea adresată raţiunii aduce argumente de specialitate, de tip cauză-efect; (cauze-situaţie de analizat şi/ sau problemă-soluţii-rezultate/ modalităţi de aplicare a soluţiilor); B - persuasiunea adresată afectivităţii aduce argumente de popularitate, superioritatea unor produse în raport cu altele similare, mărturia unor beneficiari ai produsului, tradiţie, grija faţă de destinatar.
  6. dimensiunea persuasivă ţine de publicitar;
  7. are funcţie conativă;
  8. exprimă atitudini;
  9. orientat spre maximă accesibilitate şi actualitate.
  10. utilizarea limbii literare, dar si a unor formulari tipice limbajului cotidian;
  11. receptivitatea la termenii ce denumesc notiuni noi ( neologisme ), preocuparea pentru inovatia lingvistica (creatii lexicale proprii), utilizarea unor procedee menite a starni curiozitatea cititorilor; titluri eliptice, adeseori formate dintr-un singur cuvant, constructii retorice (repetitii, interogatii, enumeratii, exclamatii etc.), utilizarea larga a sinonimelor; tendintele de aglomerare sintactica; tendinta eliminarii conjunctiilor copulative.
  12. utilizarea unor mijloace menite sa atraga publicul (excla­maTii, grafice, interogatii, imagini etc)

Notă: Unele forme se apropie de stilul colocvial, artistic sau ştiinţific, prin fap­tul că îmbină informaţia cu o prezentare/ comentare a acesteia, ceea ce, uneori, presupune şi o anumită implicare subiectivă a autorului. Conţinutul reflectă realitatea imediată şi este completat cu mijloace extra­lingvistice de tipul: fotografie, caricatură, hartă, schemă, statistică, tabel.

Particularităţi lingvistice:

Lexicale: Este evitat limbajul profesional (el se foloseşte în publicaţiile de specialitate). Termenii noi sunt explicaţi prin analogie: raporturi de asemănare/ diferenţiere stabilite între două sau mai multe obiecte, fenomene, fiinţe etc. Utilizeaza titluri socante pentru a atrage atentia, pentru acoperirea subiectului sau pentru oreferire nemijlocita la continut.

Morfologice: Foloseşte preponderent diateza activă

Sintactice: Construit cu propoziţii enunţiative cât mai accesibile şi mai simple. Formulări eliptice care să impresioneze şi să atragă atenţia.

Stilistice:Detaliile sunt precise şi elocvente. Stilul cel mai sensibil la inovaţie. Se utilizeaza uneoriprocedee artistice (asemanatoare cu stilul beletristic).

 

 

4. Stilul artistic (beletristic)

Stilul beletristic are drept caracteristica fundamentala functia poetica a limbajului (expresiva, sugestiva); (artistic) se foloseste in operele literare.

Cuprinde:operele literare în proză, versuri şi operele dramatice; tot aici pot fi incluse eseurile, jurnalele, memoriile, amintirile.

Caracteristici:

  1. libertatea pe care autorul şi-o poate lua în raport cu normele limbii literare;
  2. contrastul dintre sensul denotativ şi sensul conotativ al cuvintelor (în special în poezie, prin modul neobişnuit în care se folosesc cuvintele);
  3. caracterul individualizat al stilului;
  4. unicitate şi inovarea expresiei;
  5. bogăţie lexicală - din punct de vedere statistic;
  6. sensuri multiple ale aceluiaşi cuvânt;
  7. înglobează elemente din toate stilurile funcţionale, dar şi din afara limbii literare (arhaisme, regionalisme, elemente de argou, elemente de jargon);
  8. mesajul are funcţie poetică, centrată asupra lui însuşi, asigurându-i acestuia o structură care îl face perceptibil la nivelul formei şi adesea uşor de fixat în memorie. Prin funcţia poetică, un mesaj nu mai e un simplu instrument, un vehicul pentru informaţie, ci un text interesant în sine: plăcut, frumos, obsedant, amuzant etc. Pregnanţa mesajului e produsă de simetrii, repetiţii, rime, ritm, sensuri figurate etc. Funcţia poetică se manifestă desigur în poezie, dar nu numai în ea; e prezentă în vorbirea curentă, în expresii şi locuţiuni populare, în sloganuri, proverbe etc.
  9. folosirea termenilor cu sens figurat ca si a celora care, prin anumite calitati, trezesc in constiinta cititorilor imagini plastice, emotii, sentimente;
  10. o mare complexitate, data fiind diversitatea operelor literare cat si faptul ca fiecare autor isi are propriul stil;
  11. bogatia elementelor lexicale (cuvinte din fondul principal lexical, termeni regionali, arhaici, neologisme, termeni de jargon sau argou etc);
  12. extinderea semantica prin utilizarea sinonimiei si a polisemiei unor termeni;
  13. cuvintele sunt utilizate cu functia lor conotativa;
  14. relieful enuntului poate fi intarit chiar si prin abaterea de la uzul curent al limbii.

 

Calităţi generale ale stiluliui:

Claritate:exprimarea clară a gândurilor şi a sentimentelor.

Proprietate:utilizarea mijloacelor lingvistice adecvate pentru exprima­rea gândurilor şi sentimentelor.

Corectitudine:respectarea normelor limbii în organizarea comunicării.

Precizia:utilizarea riguroasă a termenilor în organizarea enunţurilor.

Puritatea:utilizarea mijloacelor lingvistice admise de limba literară.

 

Particularităţi lingvistice:

Lexicale:Polisemantism; Sensul conotativ; Varietate lexicală

Morfologice: Valori expresive ale părţilor de vorbire; Mărcile subiectivităţii

Sintactice: Diversitatea raporturilor de subordonare; Inversiuni, dislocări topice

Stilistice: Prezenţa procedeelor artistice

5. Stilul colocvial

Stilul colocvial (familiar) se utilizeaza in sfera relatiilor de familie, in viata de zi cu zi. Sfera de utilizare - relaţii interpersonale în planul vieţii cotidiene.

Caracteristici:

1. conform specificului discursului: discurs ficţional/ stil artistic, discurs nonficţional/ stil ştiinţific;

2. recurge la elemente suprasegmentale (ton, gestică, mimică);

3. are o mare încărcătură afectivă;

4. regulile gramaticale pot fi încălcate;

5. pot fi folosite elemente de argou sau jargon;

6. sunt folosite particularităţi regionale sau socio-profesionale;

7. se realizeaza dezvoltarea spontana, neintentionata a limbii.

8. un anume grad de afectivitate;

9. folosirea unor formule de adresare, pentru implicarea ascultatorului;

10. utilizarea mijloacelor non-verbale; oscilare între economie şi abundenţă în exprimare. Economia se manifestă prin întrebuinţarea clişeelor lingvistice, a abrevierilor de tot felul, dar mai ales prin elipsă, ca urmare a vorbirii dialogate, precum şi prin mijloace extralingvistice (mimica, gestica) ce permit întreruperea comunicarii, restul fiind sugerat. Abundenţa în exprimare este materializată prin repetiţie, prin utilizarea zicalelor, proverbelor, locuţiunilor şi expresiilor, prin evitarea cuvintelor abstracte care sunt substituite prin perifraze.

11. prezenta unor termeni regionali sau chiar argotici;

12. folosirea diminutivelor, augmentativelor, substantivelor în vocativ sau a verbelor la imperativ;

13. simplitate, degajare şi naturaleţe.

Conform relaţiei E-R (beneficiar): Emiţătorul poate fi specializat sau nespecializat. Receptorul poate fi şi el specializat sau nespecializat. In cadrul acestui stil, relaţia emiţător-receptor poate fi şi de rudenie.

Conform efectului mesajului: Acord; Identificare; Internalizare

Conform funcţiei mesajului (scop):Informare; Educare; Divertisment Publicitar

Conform încărcăturii emoţionale a mesajului: Emoţional; Persuasiv; Manipulant; Prohibitiv; Critic; Polemic

Calităţile generale ale stiluliui:

claritate; proprietate; corectitudine; precizie; puritate.

 

Particularităţi lingvistice:

Lexicale:Argou; Jargon;Neologisme la moda; Cuvinte tipice unor graiuri

Morfo-sintactice:Pronume, adjective, adverbe nehotarate. Aproximari prin numerale si substantive. Pronume si verbe cu specific regional; enunturi fragmentate. Izolari, inversiuni, elipse. Digresiuni, paranteze.

Stilistice: Diminutive. Argumentative. Cuvinte cu sens peiorativ. Superlative expresive. Vocative, interjectii,imperative. Zicale.

__________________________________________

Stilurile functionale ale limbii.doc (80.00 kb)

 

Tags:

Limbă şi comunicare

Elementele si functiile comunicarii

by Amalia Istrate J, octombrie 28 2010 22:29

Roman Jakobson a fost printre primii care au sugerat o schemă a comunicării lingvistice. Din punctul său de vedere, în orice act de comunicare verbală, intervin următorii factori constitutivi:

Emiţătorul (vorbitorul sau destinatorul) trimite un mesaj receptorului(ascultatorului sau destinatarului). Pentru a fi operant, mesajul necesita mai intai un context la care sa faca trimitere (ceea ce, intr-o terminologie oarecum ambigua, este numit „referent”), context sesizabil de catre destinatar si care fie este verbalizat, fie este susceptibil de a fi verbalizat; apoi mesajul necesita un cod comun, in intregime sau cel putin partial, atat destinatorului, cat si destinatarului (sau, in alti termeni, celui care codifica si celui care decodifica mesajul); in fine, mesajul necesita un contact, un canal fizic si o conexiune psihologica intre emitator si destinatar, contact care le permite sa stabileasca si sa mentina comunicarea”.

Roman Jakobson opereaza distinctia dintre forma si continutul mesajului, atasand functii distincte acestor doua componente.

Se ajunge astfel la o clasificare cuprinzand urmatoarele functii:

1.Functia emotiva sau expresiva a comunicarii este indeplinita de emitator si consta in evidentierea starilor interne ale acestuia. O valoare emotionala foarte mare au interjectiile, unele forme verbale (modul optativ), epitetele si o suma intreaga de mijloace stilistice prin care exprimam reactile noastre sufletesti la contactul cu o realitate oarecare: superlative, repetitii, inversiuni, exclamatii, interogatii etc. In general, marcile lingvistice ale subiectivitatii emitatorului sunt si marci ale acestei functii.

2.Functia conativa, persuasiva, sau retorica indreptata catre destinatarul comunicarii de la care se intentioneaza sa se obtina un anume tip de raspuns. Forma verbala conativa prin excelenta este modul imperativ. In calitatea sa de arta a construirii discursurilor persuasive, retorica avea in vedere tocmai valorificarea potentelor conative ale comunicarii interumane.

3.Functia poetica e centrata pe mesaj, masoara originalitatea, unicitatea acestuia, gradul sau de expresivitate. Este foarte evidenta in stilul artistic, dar este prezenta si in stilul publicistic sau colocvial si marcile ei sunt in general figurile de stil.

Ea nu are in vedere si referinta, sau fenomenul real pe care il vizeaza comunicarea. Asa se si explica alegerea de catre Jakobson a denumirii acestei functii. Se stie ca, spre deosebire de limbajul stiintific, pentru care ceea ce conteaza cu precadere este despre ce se vorbeste, limbajul poetic pune accentul pe cum se spune. Daca cel dintai privilegiaza semnificatul, cel de-al doilea privilegiaza semnificantul. In spatele cuvintelor dintr-un text stiintific se vad intelesurile pe care ele ni le dezvaluie, pe cand cuvintele unui poem sunt, in mare masura, opace, ele retinand atentia cititorului asupra aspectului lor concret, ceea ce face ca orice incercare de a le inlocui cu sinonime sa distruga poeticitatea textului.

4.Functia referentiala acopera referinta mesajului, dar ea vizeaza, in conceptia lui Jakobson, si cadrul situational (contextul) in care are loc transmiterea acestuia. Ideea de a trata impreuna aceste doua aspecte pare sa se fi nascut din dorinta de a separa printr-o cenzura unica aspectele ce tin de sintaxa mesajului de tot ceea ce priveste relatia acestuia cu realitati exterioare, adica de componentele semantica si pragmatica. Desi logica, abordarea aceasta a fost receptata de alti cerectatori drept insuficient de pertinenta, motiv pentru care Derill Hymes a propus scindarea functiei jakobsoniene in doua: una propriu-zis referentiala, axata pe subiectul comunicarii si alta contextuala sau situationala, orientata catre cadrul in care se desfasoara procesul de comunicare.

Marcile functiei referentiale: formulele de salut si de adresare care ne pot indica relatia dintre emitator si receptor, statutul acestora, diverse adverbe de loc, de timp, asa-numitele deictice…

5.Functia metalingvisticase manifesta ori de cate ori in cadrul comunicarii apare necesitatea de a se atrage atentia asupra codului utilizat. Perifrazele explicative care precizeaza acceptiunea in care trebuie inteles un termen, gesturile sau tonul ce indica receptorului cheia in care trebuie decodificat mesajul, apartin toate sferei metalingvisticului.

Alte marci: definitii, explicatii, precizari ale sensului dat cuvintelor…

6.Functia fatica are in vedere caracteristicile mijlocului de comunicare si controlul bunei functionari a acestuia. Nenumarate semnale fatice insotesc comunicarea interpersonala: confirmari verbale sau prin miscari ale capului, dar mai ales jocul privirilor prin care se reconfirma mereu pastrarea contactului.

In plan obiectiv, concret, functia fatica verifica functionalitatea canalului, prin intrebari de control de genul “Alo! Mai esti?” “Ma auzi?” in cazul unei convorbiri telefonice; pe messenger sunt multe alte forme de exprimare a functiei fatice: buzz, emoticonuri diverse, intrebari etc.

    In plan subiectiv, functia fatica verifica atentia receptorului, gradul de intelegere a mesajului, prin intrebari ca “Intelegi?”, “Ma urmaresti?” etc.

   Potrivit conceptiei lui Roman Jakobson, cele sase functii pe care el le-a definit coexista practic in orice comunicare. Diferita de la caz la caz este numai ierarhia lor de importanta, stratificarea rezultata constituind un criteriu de clasificare a evenimentelor verbale.

 

 ____________________________________________________________________

Elementele si functiile comunicarii.doc (34.00 kb)

elemente de teoria comunicarii.ppt (125.00 kb)

 

Tags:

Limbă şi comunicare

Limba si comunicare

by Amalia Istrate J, octombrie 28 2010 22:22

 

           Priviti in jur si indreptati-va atentia asupra felului cum oameni mai mult sau mai putin obisnuiti comunica in situatii din cele mai obisnuite: in mijloacele de transport in comun, la serviciu, la sedintele asociatiilor de locatari, in emisiuni de radio sau televiziune, in anunturi de mica publicitate sau in Parlamentul Romaniei. Veti observa repede 3 lucruri: comunicarea este de cele mai multe ori fie primitiva (insulte, amentintari, tipete), fie agramata , fie ineficienta. Ne lipseste obisnuinta comunicarii civilizate si eficiente. Din fericire insa, obisnuintele se formeaza si se cultiva.

 

_____________________________

Doom 2 new.pps (146.00 kb)

Elementele si functiile comunicarii.doc (34.00 kb)

Fonetica.doc (54.00 kb)

Neologisme si expresii latinesti 2.doc (55.50 kb)

Th. Hristea - Latina si exprimarea corecta literara.pdf (403.00 kb)

 

 

Tags:

Limbă şi comunicare