Duh! România normală?!

by Amalia Istrate J, mai 17 2012 23:12

 

  Nu subestimaţi niciodată patriotismul românilor!

 

 

 ((((...........))))

 

 Promoţie... Supermarket Penny

 

 ((((............))))

 

 Normalitate electorală! Sesizaţi echilibrul desăvârşit al proporţiilor panourilor de afişaj.

 

((((.............))))

 

 

Din categoria ”Deciii..., deciii..., deciii..., moșuleeee...” - țărămbete cu Mercedes

 

((((........))))

 

 

Ion Câlea - Un zâmbet în calea uitării!

 

 ((((.......))))

 

Teodora Avram: Fenomene ciudate la fereastra mea - elefanți în oraș

 

 

(((((........))))) 

 

Cratima - un mister ce așteaptă (încă) să fie dezlegat

 

Tags:

Amalialand | Eu cred că... | România mea

Alexandru Lăpuşneanu - Adevăr şi ficţiune

by Amalia Istrate L, noiembrie 07 2011 21:36

 

 

 

Alexandru Lăpuşneanu a fost domnitor al Moldovei în două rânduri: septembrie 1552 - 18 noiembrie 1561 şi octombrie 1564 - 9 martie 1568.

 

Prima domnie

A fost ridicat la domnie prin puterea poloneză, detronîndu-l pe domnitorul Ioan Joldea (1552). Acesta din urmă va părăsi Moldova, ajungînd în Transilvania, unde îşi va întemeia familia. Descendenţii lui Ioan Joldea trăiesc şi astăzi în judeţele Bistriţa Năsăud (oraşul Năsăud şi satul Mititei), Oradea, Mureş, Sibiu si Cluj. Prin urmare, Alexandru Lăpuşneanu a plasat ţara sub suzeranitatea Poloniei, depunând jurământ de fidelitate regelui polonez şi obligându-se să-i dea, în timp de război, 700 de călăreţi. Această politică dusă de Lăpuşneanu faţă de polonezi a atras asupra lui ura lui Ferdinand, împăratul Germaniei, din cauză că regele Poloniei era fratele Izabelei, regina Ungariei, care era în relaţii duşmănoase cu Ferdinand. Din acest motiv, Ferdinand a încercat prin toate metodele să-l răstoarne de pe tron. Şi turcilor le devine suspectă domnia lui Lăpuşneanu, aflat sub protecţia Poloniei, şi în 1555 îl cheamă la Constantinopol. El însă nu se duce, ci trimite nişte pungi cu bani, punându-se astfel bine şi cu Poarta; îşi întăreşte astfel domnia, fiind protejat şi de polonezi şi de turci. Tot atunci, Lăpuşneanu îi ajută pe turci să o readucă pe tronul din Cluj pe regina Izabela (1556), care era refugiată în Polonia. În momentul în care era cel mai sigur pe domnie, este detronat de un venetic crescut la curtea sa, Iacob Eraclide, poreclit şi Despotul. Acesta, prin înşelăciuni şi intrigi, îşi adună o oaste de mercenari şi-l învinge pe Lăpuşneanu la Verbia, la 18 noiembrie1561.

 

A doua domnie 

După ce Despot Vodă este ucis în 1563 de Ştefan Tomşa, care domneşte pentru scurt timp, Lăpuşneanu reuşte să redobândească tronul Moldovei. Acest lucru îl costă mai mult de 200.000 de galbeni daţi turcilor ţi un crâncen război civil, pe care a trebuit să-l poarte contra lui Ştefan Tomşa, candidatul boierilor. Armatele turceşti şi tătăreşti, care îl aduceau pe Lăpuşneanu la domnie, au invadat ţara, prădând şi jefuind. Tomşa, neputând să se menţină pe tron, fuge la polonezi, dar este decapitat de aceştia la Lemberg. A doua domnie a lui Lăpuşneanu începută în sânge, avea să înoate în sânge până la sfârşitul ei. El promite la început tuturor boierilor duşmani lui iertare, însă imediat ce şi-a consolidat domnia, a facut un prânz mare la care a invitat pe cei mai de seamă boieri şi, în timp ce aceştia petreceau, mercenari străini au năvălit asupra lor şi i-au măcelărit. Lăpuşneanu, fiind aşezat pe tron de turci, a trebuit să ţină cont de dorinţele lor. Ei i-au cerut să dărâme toate cetăţile, pentru ca ţara să fie incapabilă să se apere. Astfel, a umplut toate cetăţile cu lemne şi le-a dat foc. Excepţie a făcut Hotinul, unde s-a aşezat o garnizoană turcească, care a început să jefuiască cu cruzime ţara. Incendierea, însă, nu a produs pagube mari cetăţilor, ci a fost doar un şiretlic pentru a se evita dărâmarea lor.

 

Că de mă voiu scula, pre mulţi am să popesc şi eu!

Înainte de 5 martie1568, Lăpuşneanu este afectat de o boală care îl sleieşte de puteri. Simptomele erau frisoane şi temperatură ridicată. Izvoarele vorbesc şi de o mai veche boală, glaucom sau trahom, o boală ereditară de care suferiseră atât tatăl său cât şi fiul său, Bogdan Lăpuşneanu. Azarie precizează doar că "în al patrulea an din domnia lui a doua, Alexandru a căzut în boală rea şi de moarte". La 5 martie cere bistriţenilor transilvăneni să îi trimită pe bărbierul Andrei, vechiul său chirurg care va ajunge în Moldova prea târziu. De altfel, bolnavul însuşi considera că doar Dumnezeu îl mai putea ajuta. Pentru a nu lăsa treburile ţării în neorânduială, trimite o solie la Poartă, cerând sultanului să numească în scaunul Moldovei pe Bogdan, întâiul născut, "în timpul vieţii sale, fiind el fără putere". La 9 martie adună Sfatul Ţării şi îi cere să aleagă domn pe fiul său, Bogdan, căruia îi transmite sceptrul înaintea tuturor. După încheierea Sfatului, sau poate a doua zi, Alexandru se călugăreşte sub numele de Pahomie, a cărui iniţială provenea de la numele dinaintea domniei, Petru. Intrarea în monahism şi curânda adormire întru Domnul au iscat bănuiala unei morţi silnice. Aşa s-a ajuns să se brodeze pe marginea datelor reale, vorbindu-se despre domnitorul care a cerut ca, atunci când va fi aproape de moarte, să fie călugărit. Căzând în agonie, cei din jurul lui s-au grăbit să-l călugărească, dându-i numele de Pahomie. Revenindu-şi în simţiri şi auzind că a fost călugărit, a zis către boieri: "că de mă voiu scula, pre mulţi am să popesc şi eu" (vorbe atribuite de tradiție, impuse de Costache Negruzzi). Se crede că boierii, auzindu-i cuvintele, s-au înspăimântat şi, ca să-l împiedice să-şi împlinească promisiunea, l-au otrăvit la 11 martie1568. E îngropat la ctitoria sa, Mănăstirea Slatina, împreună cu soţia sa, Ruxandra, fiica lui Petru Rareş, şi cu două fete ale lui.

 

Lăpuşneanu a păstrat relaţii comerciale bune cu Transilvania unde avea cetatea Ciceu. Din Veneţia veneau pictori pentru zugrăvirea mănăstirilor sale: Slatina şi Pângăraţi. Cu banii săi a împodobit bisericile de la Muntele Athos şi cea ortodox-românească din Liovul Poloniei. Călugărul cronicar Eftimie, preamăreşte domnia lui Lăpuşneanu. Aceste binefaceri veneau ca urmare a pocăinţei lui, după multele păcate săvârşite. A doua domnie a lui Lăpuşneanu este povestită în nuvela omonimă a lui Costache Negruzzi. Tot el a mutat reşedinţa principală a ţării la Iaşi.

Predecesor:
Ioan Joldea

Domnitor al Moldovei
1552 - 1561


Succesor:
Despot Vodă

 

Predecesor:

Ştefan Tomşa

Domnitor al Moldovei
1564 - 1568


Succesor:
Bogdan Lăpuşneanu

 

 

 

Costache Negruzzi - Alexandru Lăpuşneanul

Publicată în primul număr al Daciei literare, nuvela Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi vine perfect în întâmpinarea programului revistei, cel puţin în două puncte ale acestuia – cel referitor la promovarea unei literaturi originale şi cel care recomanda subiecte autohtone ca inspiraţie. Materialul este preluat din „cronice bătrâne” (Mihai Eminescu), mai precis din cronica lui Grigore Ureche, şi, pentru episodul omorârii lui Moţoc, din Miron Costin (de unde prelucrează scena uciderii lui Batişte Veveli). Aceasta nu înseamnă însă copiere servilă sau subordonare faţă de concepţia autorilor prelucraţi.

Pentru Negruzzi, literatura nu trebuie să fie conformă cu realitatea (şi aceasta mediată, cum e cazul cronicilor), ci cu propria sa viziune asupra acesteia, care e o viziune romantică. Limitele acesteia sunt ale verosimilului artistic şi mai puţin ale adevărului istoric.Cercetările recente pun în lumină faptul că Lăpuşneanu nici nu a fost un domn atât de crud; în realitate nici nu a omorât 47 de boieri şi că mai aspră era soţia sa. Vinovat de această deformare este însă cronicarul Ureche. Important însă este, că pornind de la sumare date istorice, Negruzzi – prin talentul şi imaginaţia sa – a reuşit să creeze o ficţiune credibilă.

Nuvela "Alexandru Lăpuşneanul" este o nuvelă istorică, deoarece cuprinde numeroase elementele realiste ilustrate de adevărul istoric, preluat de Costache Negruzzi din Letopiseţul Ţării Moldovei scris de Grigore Ureche:

- ocuparea tronului Moldovei de către Alexandru Lăpuşneanul pentru a doua domnie, între 1564-1569, întâlnirea lui Lăpuşneanul cu boierii Moţoc vornicul şi Veveriţă postelnicul şi cu Spancioc spătarul ; replica lui Alexandru vodă: "De nu mă vor, eu îi voiu pre ei şi de nu mâ iubescu, eu îi iubescu pre dânşii şi tot voiu merge, ori cu voie, ori fâră voie"; scena ospăţului şi a măcelului de la curtea domnească, omorârea celor 47 de boieri: "...închis-au poarta şi ca nişte lupi într-o turmă făr de nici un păstor au întrat într-înşii, de-i snopiia şi-i junghiia, nu numai boierii, ce şi slujitorii. [...] Şi au perit atuncea 47 de boieri, fără altă curte ce nu s-au băgat în samă. Şi aşa după atâta nedumnezeire, îi pari ia că ş-au răscumpărat inima"; descrierea morţii lui Lăpuşneanul este preluată în mare măsură de Negruzzi din aceeaşi cronică: "... văzându-să în boală grea ce zăcuse şi neavându nădejde de a mai firea viu, au lăsat cuvântu episcopilor şi boierilor, de-1 vor vedea că ieste spre moarte, iară ei să-] călugărească. Decii văzându-1 ei leşinându şi mai multu mort decât viu, [...] l-au călugărit şi i-au pus nume de călugărie Pahomie. Mai apoi, dacă s-au trezit şi s-au văzut călugăr, zic să fie zis că de să va scula, va popi şi el pre unii. [...] Roxanda, doamnă-sa, temându-se de un cuvântu ca acesta [...] l-au otrăvit şi au murit. Şi cu cinste l-au îngropatu în mănăstirea sa," Slatina, ce ieste de dânsul zidită".

- în nuvelă, Costache Negruzzi face referiri directe la inspirarea sa din cronica Iui Grigore Ureche, atunci când relatează prezentarea doamnei Ruxanda: "La moartea părintelui ei, bunului Petru Rareş, care, zice hronica, cu multă jale şi mâhniciune a tuturor s-au îngropat în sf. monastirea Probota, zidită de el, Ruxanda rămăsese, în fragedă vârstă, sub tuturatul a doi fraţi mai mari, Iliaş şi Ştefan"; prezentându-1 pe Ştefan, fratele Ruxandei, ca fiind un desfrânat: "«Nu hălăduia de răul lui nici o jupâneasă, dacă era frumoasă», zice hronicarul în naivitatea sa.

În afară de datele istorice reale, în nuvelă se manifestă şi ficţiunea, ca rezultat al procesului de transfigurare a realităţii, ca produs al fanteziei autorului, sub formă de licenţe istorice. De pildă, Moţoc, Spancioc şi Stroici nu mai trăiau în timpul celei de a doua domnii a lui Lăpuşneanu, deoarece fuseseră condamnaţi şi executaţi în Polonia.

  (Sursa: wikipedia)

 

Tags:

Amalialand | Pagini de şcoală | România mea

Petiţie pentru salvarea pădurilor virgine

by Amalia Istrate Ma, octombrie 25 2011 21:46

 http://padurivirgine.ro/

 

Stimate domnule Ministru László Borbély, Ministrul Mediului si Padurilor,

Soarta padurilor din Romania se afla pe agenda publica de ani de zile, dar, in ciuda eforturilor de pe toate planurile, rezultatele intarzie sa apara. Probleme precum disparitia unor paduri valoroase, reducerea si degradarea diversitatii biologice sau fragmentarea habitatelor ne sunt aduse la cunostinta din ce in ce mai frecvent.

Desi majoritatea discutiilor despre padurile din Romania se concentreaza pe aspecte negative, nu trebuie sa uitam ca avem si motive de mandrie. in timp ce majoritatea tarilor din Europa si-au distrus padurile virgine, platind un pret scump pentru modernizarea lor, Romania gazduieste o buna parte a ultimelor paduri virgine de pe continent.

Padurile virgine ale Romaniei, care reprezinta 65% din padurile virgine ramase in Europa (exceptand Rusia), sunt bunuri cu valoare de patrimoniu pentru tara noastra si pentru Europa. Importanta acestor paduri sub aspect stiintific, peisager, educativ, ecoprotectiv și al biodiversitatii, este agreata de toții practicienii, specialiștii si cercetatorii din domeniu si din domeniile inrudite.

In secolul XIX, padurile virgine reprezentau aproximativ 30% din suprafata totala a padurilor din Romania. La finele secolului XX mai erau doar 6%. Astazi au ramas mai putin de 3%.

Dintre acestea, doar 18% se bucura de un statut de protectie. Restul, de 82%, pot fi distruse fara a fi incalcate prevederile legale.

Prin aceasta petitie, va solicit luarea unor masuri urgente pentru protejarea eficienta a ultimelor paduri virgine ale Romaniei, respectiv modificarea cadrului legislativ pentru protectia lor si asigurarea de fonduri pentru plati compensatorii catre proprietarii privati de padure.

Sper ca dumneavoastra, garantul si reprezentantul mediului in Guvernul Romaniei, veti intelege si aprecia aceasta initiativa si o veti sustine cu toate mijloacele legale pe care le aveti la indemana.

 

Europa si-a distrus padurile virgine. Noi inca mai avem. Inca

Padurile virgine sunt ultimele zone de pe glob in care natura supravietuieste in forma sa pura, fara niciun fel de interventie umana.

Care e situatia actuala?

Cand te gandesti la padurile virgine, probabil iti vin in minte peisaje din bazinul Amazonului, din Siberia sau de pe coasta Pacificului din nordul Americii de Nord. Asta si pentru ca in Europa padurile virgine aproape ca au disparut. "Tarile civilizate" au platit un pret scump pentru modernizarea lor, distrugandu-si padurile in mod inconstient. Si totusi, in Romania inca mai avem paduri virgine. Eco-regiunea carpatica inca mai gazduieste 322 000 hectare de astfel de paduri, dintre care marea majoritate, 250 000 ha, sunt in Romania.

Dar cu toate ca ne mandrim cu cea mai intinsa suprafata de paduri virgine din regiune, doar 18% din ele au un oarecare statut de protectie, prin faptul ca sunt incluse in arii protejate. Un procent si mai mic se bucura de protectie integrala. Restul, de peste 80%, nu au nicio forma de protectie si sunt in pericolul de a fi distruse in mod legal.

Cum s-a ajuns aici si incotro ne indreptam?

Motivele principale pentru care padurile virgine au supravietuit in trecut sunt inaccesibilitatea lor si valorea economica scazuta a lemnului provenit din arborii batrani. Astazi insa, padurile virgine sunt mai vulnerabile ca niciodata in fata presiunilor economico-sociale.

Cererea tot mai mare de lemn pe piata, diversificarea formei de proprietate legata de obiectivele economice ale noilor proprietari, constructia de noi drumuri care faciliteaza accesul spre padurile pana acum ferite de pericol si avansul tehnologic al utilajelor de exploatare forestiera sunt principalele motive care ne fac sa ne ingrijoram foarte tare cu privire la sansa acestor paduri de a supravietui in viitorul apropiat.

Ce putem face noi?

Salvarea padurilor virgine se poate face doar prin asigurarea statutului de protectie integrala. Un statut pe care l-ar primi imediat ce autoritatile ar schimba incadrarea lor, din "paduri de protectie" (in care se poate interveni si pentru extragerea materialului lemnos) in "paduri strict protejate" si ar accepta sa ofere compensatii celor care detin aceste paduri si care nu le vor mai putea valorifica. Dar, pentru ca acest lucru sa se intample, noi toti trebuie sa aratam ca ne pasa de soarta acestor paduri unice si spectaculoase.

De ce merita sa luptam?

Numai astfel tara noastra va putea pastra ca mostenire cateva paduri, printre putinele de pe planeta, unde natura este intacta si isi urmeaza cursul firesc. Doar astfel vom mai putea sa ne mandrim si mai departe cu cea mai mare biodiversitate din toata Uniunea Europeana. Pentru ca intr-o padure virgina pot trai peste 13 000 specii diferite iar delicata si incredibila lor interdependenta este cea care poate mentine, in continuare, un ecosistem echilibrat si sanatos, care ne va asigura noua, oamenilor, apa curata, aer curat si o protectie eficienta a solurilor.

In ziua in care padurile virgine se vor bucura de protectie 100%, vom sti ca am salvat o parte importanta a patrimoniului tarii noastre. Si ca am facut inca un pas – poate printre cei mai importanti, privind in perspectiva - spre o societate in care stim ca putem schimba lucrurile in bine.

 

 &&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&

Despre WWF

De 50 de ani, WWF lupta pentru a opri degradarea mediului inconjurator si pentru a construi un viitor in care oamenii traiesc in armonie cu natura.

Astazi, WWF este una dintre cele mai mari si mai respectate organizatii internationale non-guvernamentale care lucreaza in scopul conservarii naturii, avand o retea de peste 5 milioane de sustinatori in intreaga lume si deruland proiecte in peste 100 de tari, pe toate continentele.

Ecoregiunea Dunare-Carpati, din care tara noastra face parte, a fost inclusa de WWF printre cele mai importante 200 ecoregiuni din lume, cu o biodiversitate remarcabila. WWF Romania a luat fiinta in anul 2006, tocmai pentru a contribui la conservarea zonelor naturale din Muntii Carpati si din lungul Dunarii.

In fata unor amenintari majore, aproape fara precedent, pe care mediul inconjurator din tara noastra le infrunta astazi, in special dezvoltarea economica haotica, cu proiecte care nu tin cont de impactul ecologic, WWF se concentreaza pe actiuni de protejare a naturii care pot produce schimbari reale si de durata.

Mai multe pe www.wwf.ro.

 

 

Tags:

Amalialand | Proiecte | România mea

Patriotism

by simion_sorina S, septembrie 17 2011 10:30

 

 

Patriotismul este patrimoniul patriotic al patriotului faţă de patrie !!!

 

            Ne plasăm acum, într-o generaţie a viitorului, într-un amestec în care decantarea este imposibilă, iar confuzia este evidentă.

            Punem etichete cuvintelor, de parcă am fi în ,,marele supermarket al limbii române, unde fiecare îşi cumpără produsul, pleacă, îi modifică tot conţinutul, ba chiar se obişnuieşte să fie utilizat la reţetele cu denumiri cât mai sofisticate, când pe el scrie mare ,,tradiţional”.

            Dizolvăm atât de uşor un cubuleţ de ,,Knorr” în ciorbă, care conţine vreo 9 legume. ,,Viitorul sună bine, nu? 9 în 1?” Reclame tentante. De ce să mai tocăm noi cele 9 legume, când deja ,,marketul ţi le dă gata preparate? Şi noi, bineînţeles, dăm celorlalţi să guste din supa noastră (că am uitat, poate, să punem carnea şi aşa să o numim ciorbă?). E doar o reacţie în lanţ. E celebrul joc al copilăriei ,,Telefonul fără fir”, de data aceasta maturitatea i-a omorât inocenţa. Ni se dă produsul amestecat şi congelat (forma brută) şi pe care fiecare îl topeşte cu forţa inteligenţei sale. Toate cuvintele vor aparţine familiei lexicale a produsului congelat. Acestea vor fi ,,link-urile” ajutătoare, care duc la ,,site-ul” principal.

            Folosim mesaje codate şi încercăm să scurtăm până şi prescurtarea? Simplificăm până şi fracţia care este ireductibilă? Ne lăsăm mâna suspendată pentru că nu avem nicio încercare de a o lăsa până jos? Închidem doar o singură dată uşa pentru că ne este teamă că la a doua încercare se blochează intrarea, respectiv ieşirea - depinde doar unde te afli ca să îţi vezi scăparea? Lăsăm aprinsă lumina de la veioză pentru că până la întrerupător mai sunt necesari câţiva paşi de scaun de birou, care, el singur are câteva roţi de care se sprijină? Suntem doar un teatru de marionete al lumii de secol XXI, în care regizorii sunt toate acele persoane, numai noi, nu. Suntem piesa  roşie-galbenă (în care albastrul lipseşte cu desăvârşire) sudată metalic la mijloc, care se plimbă pe o aţă. Ne aruncă să credem că putem atinge cerul, dar suntem prinşi cu aţa mai repede decât prinde minutul următoarea secundă. Ni se zdruncină ideile pe aţă stânga-dreapta, dreapta-stânga dintr-o simplă mişcare a mâinii. Avem încă libertatea să avem albastrul nostrum (patriotismul secolului încă necunoscut, dar care ştim că poartă numele de viitor), încă nu ni se prind ideile în cursa pentru şoareci, ca să i se termine până şi ultima suflare.

            Vorbim de mari integrări europene, când de fapt nu ne dăm seama că suntem abonaţi la un întreg univers. Ne injectăm singuri doza de copy ca să putem să schiţăm paste-ul. Ne îmbolnăvim propriile cuvinte cu Alzheimer, ca să putem folosi ,,update-ul”.

            Nu mai acuzaţi patria de ,,lipsa de patriotism”, când ,,patrioţii sunt cei care distrug patrimoniul!

            Sunt mulţi dintre aceia care coboară fugind de pe treptele cu idealuri pe care altă dată le urcau mâncând şi ultima frimitură. Şi totul pentru că patria nu îi lasă să vadă destul de-n verde? Sau că patrioţii nu le aud revolta când aceasta li se prăbuşeşte în mijlocul turmei? Acceptă cu demnitate eticheta de ,,căpşunari ai Spaniei” decât aceea de ,,om de România” şi totul pentru că verdele de acolo adus în ţară pare mai verde?

            Păcat că suntem mulţi aceia ai căror ochi au încetat să deosebească firul de iarbă de paiul veştejit, frunza de tei de conul de brad, mirosul de trandafir de mirosul de crin. O să mă rog pentru medicul vostru oftalmolog!

            Mulţi dintre noi ne trăim ,,Holocaustul” pentru simplu fapt că ne ridicăm ideea să provocăm schimbarea. Vor fi atâţia care o vor alerga şi o vor arunca la gunoi şi totul pentru că au fost alţii care au scris mare ,, Interzis parcarea ideilor pe plaja schimbării”? Şi acum că îmi mâncaţi gândul şi îmi beţi strigătul ar trebui să vă spun şi ,,Să vă fie de bine” ?

            Încetaţi să mai aruncaţi în voi cu idei gata descompuse, că îmi va părea rău de creierul vostru care va zăcea în putrefacţie.

            Spuneţi lumii cât/ unde/ de ce vă doare, aşa doar să vă pună bine diagnosticul, că parafa de medic şi-o lăsase demult.

            Hai să evităm ploaia de etichete, care nu trebuie decât să ne atingă, că apoi va creşte în noi de una singură. Vom vrea mai târziu să ciopârţim bucată cu bucată cu cel mai ascuţit dintre cuţite, doar să nu le mai simţim sub piele. Le auzim vocile umblând prin creierul nostru, dar deja spălarea a avut loc.         

            Suntem precum plantele agăţate de temple, care imită zgomote de oameni şi de tot ce aceştia deţin, astfel încât următorul vizitator să cadă pradă tentaţiei de a atinge. 

            Ne este teamă că ni se distruge  imaginea patriei de nişte ,,patrioţi” care astăzi nu mai sunt şi care altădată au încercat măcar să fie? Ne bazăm pe trecutul glorios şi pe ce se va întâmpla mâine, dar uităm că este un prezent care încă aşteaptă şi care ne roagă să ne trezim? Păcat că imnul nostru naţional încă ne-o cere - ,,Deşteaptă-te române….” Stăm conştienţi sub anestezie, sub pretextul că este una totală, deşi ni s-a spus că este una parţială? Fugim în capătul sălii şi începem să comentăm la tot ce unul singur încearcă măcar să ne înveţe? Suntem rugaţi după, să spunem ce ne doare, dar ne împiedicăm singuri în tot ceea ce zicem? Priviţi din unghiul cel mai strâmb doar să puteţi să vedeţi drept, peste alţii? Păcat că încă nu am reuşit să învăţăm să ne coordonăm pulsul cu gândul.

            Noi nu avem niciodată nici măcar o vină când toţi ceilalţi încearcă să se scuze. Avem nevoie de timp să putem să înghiţim totul, deşi mulţi dintre noi nu ne facem planuri de lungă durată.

Ei ne dau pâinea, voi vă puneţi tacâmurile, vi se spune ,,Poftă bună!” şi totuşi, nu puteţi spune: ,,Astăzi ţin post...” ?

           

 

Tags:

Eu cred că... | România mea

C.T. Popescu: Cine şi la ce a picat bac-ul

by Amalia Istrate L, septembrie 05 2011 00:08

 

Ca să-i scutesc de "documentare" pe cei care se străduiesc, folosindu-se de fiii mei, să-mi deformeze discursul public, încep prin a spune că fiul meu cel mic, după ce şi-a trecut corigenţele şi a încercat să recupereze în timp scurt, în asalt, lipsurile mari în pregătire, a renunţat în ultimul moment să se prezinte la bac-ul de toamnă: "Tată, cu cât ştiu, e o bătaie de joc să mă duc. O să-l dau la anul, după ce mă pregătesc ca lumea". Prin urmare, va merge să muncească şi, în paralel, va învăţa.

Sunt mulţi tineri în situaţia asta, mai mulţi ca niciodată în învăţământul românesc. Dar, în ciuda amărăciunii pe care o trăiesc mai degrabă părinţii, nu-i rău că e aşa. Menţinerea unui nivel de dificultate al subiectelor similar celui din vară (la matematică a fost chiar ceva mai greu) de către Ministerul Educaţiei mi se pare de salutat. Ar fi fost cât se poate de incorect să se dea mai uşor. Nivelul de promovabilitate în jur de 15%, nu e nici el o surpriză: era greu de crezut că tinerii care au venit în prima sesiune cu nădejdea copiatului sau cumpăratului acestui examen vor reuşi peste vară să recupereze handicapuri majore, acumulate de obicei în ani. Procentul mare de nereuşită mi se pare un preţ corect pentru un lucru foarte important: reabilitarea unei instituţii. Bacalaureatul, prescurtat de mulţi nu cu ataşament, ci cu dispreţ, bac-ul, a fost ani lungi un examen demonetizat, pe care numai cine nu voia, nu-l lua, prin diverse "metode". Pe vremea lui Ceauşescu, diploma de bacalaureat, laolaltă cu cea de licenţiat al unei facultăţi, putea să-ţi asigure un loc de muncă mai comod.

Acum, o diplomă nu mai face doi bani (aici s-au oprit distinşii mei colegi din presă cu citarea astă-vară), dacă nu ştii să faci ceva util. Diploma de bac luată de un impostor care apoi îşi mai face rost de una de pe la o universitate particulară creştină, ecologică, polilologică şi nimicologică nu duce decât la îmbogăţirea României cu încă un şomer cu diplomă - afară de cazul în care respectivul se face politician. Exista, prin urmare, o singură alternativă: ori se desfiinţa bac-ul, ori era luat în serios.

Bacalaureatul solid şi corect de anul acesta a rupt lanţul înşelăciunilor, unul dintre multele care sugrumă România: escrocii de la fabricile de bani numite universităţi private sau din universităţile de stat care umflă numărul de studenţi cu pompa au mult mai puţini părinţi de jupuit.

Pe de altă parte însă, a pus în lumină un adevăr dureros. Câtă lume are în minte faptul că bacalaureatul se mai numeşte şi examen de maturitate? Covârşitoarea majoritate a celor care l-au picat nu au ajuns în situaţia asta în primul rând pentru că nu ştiu matematică, română, istorie, biologie, chimie - ei nu ştiu toate astea deoarece sunt imaturi, nu neapărat proşti. N-au învăţat pînă la 18 - 19 ani ce înseamnă responsabilitate, datorie, seriozitate, ce înseamnă să munceşti pentru a-ţi merita hrana zilnică, bunurile de care te foloseşti. Şi de asta este vinovată societatea de după '89, pe care am înjghebat-o noi, părinţii, nu ei. Şi noi am picat bac-ul, după ce l-am luat cu ani în urmă.

Care este rezolvarea problemei? Până cu nişte ani în urmă, pentru băieţi, exista, după părerea mea, un tratament adjuvant foarte bun: armata, serviciul militar obligatoriu. Cunosc nenumărate cazuri de cetăţeni serioşi astăzi, care la 19 ani erau derbedei, pierdevară, leneşi, fripturişti şi pe care "armata i-a făcut oameni". Acum ne-am modernizat, îi lăsăm civili şi necivilizaţi.
Aşa că rămâne o singură soluţie: munca. Aceşti tineri trebuie să se maturizeze în "câmpul muncii", dacă în şcoală n-au reuşit. Şi cred că destui dintre ei, îndată ce vor fi acumulat ceva minte la cap, vor da bac-ul şi îl vor lua.

Dar pentru asta e nevoie de noi, părinţii. Societatea este datoare (subliniez cuvântul conştient de riscul de a fi făcut comunist) să le ofere locuri de muncă, nu uşoară, nu plătită regeşte, dar muncă, pentru cine vrea să muncească.

Dacă nu e în stare, dacă ei vor îngroşa rândurile derbedeilor şi infractorilor, noi, părinţii, am mai greşit încă o dată.

PS

 

"Mi s-a părut destul de ciudată nepotrivirea între aceşti copii şi rezultatele pe care ei le-au obţinut la bac. Sunt copii dezgheţaţi, vioi şi cred că faptul că nu au luat examenul a fost un accident. Sunt convins că vor lua cu toţii bac-ul în toamnă", spuneam după întâlnirea din iulie cu elevii meditaţi cu sprijinul ziarului Gândul. Mă bucur foarte mult că impresia mea nu a fost greşită, au luat toţi examenul, şi asta îmi mai şterge din amărăciunea de părinte.

(Sursa: gandul.ro)

 

Tags:

Bacalaureat | România mea

Daniel Brici

by augustina_7a V, iunie 10 2011 23:03

                      Daniel Brici este nascut in Resita. In prezent lucreaza in Timisoara.

 

Tablourile lui Daniel Brici descriu o lume care nu a fost analizata inca, o lumea a rromilor, mai exact a copiilor rromi care isi petrec copilaria pe strazile unei vieti lipsita de o mama si un tata. Daniel Brici ne spune o poveste despre modul in care ei trateaza viata. De multe ori in spatele acestor copii se ascund povesti diferite de ceea ce auzim in fiecare zi.

,,M-am oprit şi am ascultat la acestia, le faceam poze si ascultam la ceea ce aveau de spus. In acest fel am ajuns aproape de o lume de care multi fug si se ascund.  Acest subiect îmi oferă posibilitatea de a spune  povestea vieţii lor astfel incat  publicul sa isi poata imagina ce a mai ramas nespus. Copiii pe care i-am pictat sunt de multe ori scosi din contextul lor normal-strada-fundalul este adesea lăsat neatins, alb şi curat şi acest lucru  permite imaginaţiei -şi urmeze cursul, putem pune imaginea lor în orice context este posibil şi sa ii aducem mai aproape de realitate. 
Cel mai important aspect din lucrarile mele este expresia feţelor , sentimentul. Principala mea preocupare este de a surprinde exact realitatea pe care o văd în faţa ochilor mei intr-un anumit moment, murdăria de pe feţele lor, rănile, zâmbetele şi tot ceea ce vine de la sine de-a lungul drumului. Eu pictez tot ceea ce vad intr-un mod hiper realist" Daniel Brici

 

Marturisesc ca Daniel Brici este unul dintre cei care ma fac sa fiu mandra de tara mea! Il apreciez foarte mult!  O sa observati ca a pus foarte mult accentul pe copii rromi, pentru ca in ei se gasesc sinceritatea, inocenta, greul; nu sunt inca convertiti. Sa va uitati cum inntr-o pictura este reprezentata o fata cu ochii in lacrimi, ceea ce marcheaza foarte bine rolul artei lui Daniel Brici: de a arata umanitatea dincolo de aparenta inumanitatii pe care numai noi o vedem.

Copilasii acestia sunt foarte umani lasand la o parte faptul ca sunt chinuiti. Ii vedem zi de zi pe strada cum merg cu papuci din plastic (daca ii au), dezorientati parca si in acelasi timp destul de ,,siguri" pe ei, merg si parca nu au timp sa se uite la tine si daca se uita te lovesc cu tristetea si saracia din ei. Tristete si parca uneori neputinta (eu asa simt). Privirile lor par niste tipete de ajutor. Un alt tablou foarte expresiv este acela cu un copil care isi acopera fata cu mainile si cu un mar. Tind sa cred ca marul acela ii este dat de autor. De regula copii sunt rusinosi si se bucura foarte mult cand primesc ceva, devenind si mai rusinosi. Din ceea ce spune Daniel se intelege ca el mergea si discuta cu acesti copii, in cele din urma facandu-le si poze. A trait cu ei ceva minute in asa fel incat astazi isi traieste arta.

http://danielbrici.blogspot.ro

Apreciez!

 


 

 

Tags:

Colour my world! | România mea

Lahovari - 120

by Amalia Istrate S, iunie 04 2011 23:02

       Astăzi, 04.06.2011, s-au celebrat 120 de ani de la înfiinţarea Colegiului Naţional Alexandru Lahovari din Râmnicu-Vâlcea. Dincolo de discursuri frumoase, atmosferă festivă şi regimente de personalităţi, piesa de rezistenţa a constituit-o programul artistic pregatit de elevii colegiului, program care a fost ca o revelaţie pentru mulţi dintre noi.

        Am descoperit cu acest prilej talentul adevărat şi de multe ori bine camuflat al acestor copii, care au capacitatea de a se metamorfoza din niste fiinţe timide în reale forţe artistice. Felicitări tuturor!

        De departe însa, preferaţii mei au devenit băieţii din trupa Bad Hair Day. Cu trei dintre ei m-am întâlnit de cateva ori pe săptamână, în cadrul orelor de curs, încercând să le insinuez dragostea pentru literatură. Ei m-au răsplătit astăzi cu muzică rock şi au dat o varianta memorabilă a clasicei piese Wish You Were Here, a trupei Pink Floyd.

Mă înclin!

 

 

 

           În altă ordine de idei, concursul de eseuri Povestea şcolii mele nu s-a bucurat de mare succes printre elevi, dar am reţinut câteva creaţii care ar fi păcat să treacă neluate în seama. 

           De asemenea, mi-am dat seama că, la împlinirea a 120 de ani de la înfiinţarea Colegiului Naţional Alexandru Lahovari, nimeni nu şi-a amintit de... Alexandru Lahovari, cel care a înfiinţat realmente edificiul în care ne desfăşurăm activitatea. S-a vorbit despre foşti elevi, foşti profesori şi directori, actuali elevi, actuali profesori şi actuali... orice, dar niciun cuvânt despre ctitorul şcolii pe care o iubim şi o cinstim. Iată de ce, consider că merită să ne înclinăm, chiar şi foarte tardiv, în faţa binefăcătorului şi iubitorului de educaţie şi cultură Alexandru Lahovari. De altfel, eseurile elevelor Mihaela Matei (clasa a VIII-a A), Ioana Popa (clasa a XI-a G) şi Ana-Maria Ivan, de la clasa a XI-a H, repară nedreptatea pe care cei vii şi cu memoria uneori cam scurtă i-au făcut-o celui care dă numele celui mai bun colegiu din Râmnicu-Vâlcea. 

 

 

Tags:

Just music... | Proiecte | România mea

Petre Roman: La cel mai jos numitor comun

by Amalia Istrate L, mai 02 2011 20:22

 

Românii au ajuns să fie exact ceea ce nu îşi doresc: săraci şi fatalişti, plini de năduf şi sictiriţi.
  

 

Un popor nu are, cred, părinţi, căci el în­suşi e părintele nostru, al tuturor. Însă un popor care se desparte cu obidă de conducătorii săi, mai ales dacă el însuşi i-a ales, e un popor vre­melnic însingurat. Aşa au ajuns ro­mânii să fie exact ceea ce nu îşi do­resc: săraci şi fatalişti, plini de năduf şi sictiriţi. Ultima stare sufletească, a fi sictirit, înseamnă a fi alungat cu înjurături. Aşa pare că simt mult prea mulţi dintre cetăţenii – liberi, acasă sau în străinătate – ai României. Ro­manul "Princepele" al lui Eugen Barbu – recent reeditat –, care e un fel de basm, după cum avertizează au­to­rul, povesteşte prefacerea unui despot rău, dar melancolic într-unul ab­so­­lut nemilos. Citând, adică făcând un împrumut din această scriere cu to­tul remarcabilă, subliniez că po­vestea e proiectată în spaţiul românesc din epoca fanariotă.

 

Înainte de a porni pe drumul pre­facerii amintite, Princepele face un tablou al domniei sale din care citez: "Ţara, sau ceea ce numim noi ţară, este coruptă până în măduva oaselor. Nu se dobândeşte nici bună ziua fără un bacşiş. În­ţe­legi? Ştii ce-i acela bacşiş? Nici cu tu­nu­rile, nici cu puştile nu poţi face mai mult rău....un scaun care este al ja­fului. fii nu orice jaf, e jaf de suflet, pentru că, văzând norodul ce corupt e clerul său, nu mai crede în nimic, şi eu de asta am nevoie". A face o trimi­tere la vremurile de azi e, ca să zic aşa, o excesivă exagerare.

[...]

Duşmanii poporului român nu s-au schimbat. Cârdăşia cârcotaşilor s-a legat şi îşi face mendrele aşa cum şi-a propus. De ce am numit-o astfel? Fiindcă e întovărăşirea făcută fă­ră şovăire, în scopuri de corupţie, a unor oameni veşnic nemulţumiţi de câţi bani câştigă prin furt şi în­şe­lă­ciune. Ce produce o asemenea po­li­tică? Legi şi reglementări cu excepţii şi poteci care permit ocolirea lor pentru cea mai bună formă de a face bani. Mai produce rechizitorii strâmb construite, cu vicii de procedură, care nu pot fi admisibile în justiţie. fii mai pro­duce ceva încă şi mai rău: o ad­mi­nis­traţie cu valori pervertite, în care nu câştigă cel mai bun, nici măcar unul cât de cât bun, ci acela care s-a ho­tă­rât la partid că va câştiga. În toate câş­tigă din nou PCR, nu partidul co­munist, nu, ci "Pile, cunoştinţe, re­la­ţii", ca în vremea comunistă. Aceasta e ţara adusă la cel mai jos numitor comun.

Sunt deci optimist, căci de-acum nu cred să se poată mai rău, ci mai bine. Într-adevăr, abuzurile, de­gra­dă­ri­le şi încălcările de tot felul sunt atât de evidente şi răspândite, încât pu­tem spune că o soluţie politică cu re­­zultate pozitive palpabile e, logic vor­bind, posibilă pe termen scurt. N-ar fi nici imoral, nici demagogic să se facă această promisiune când simpla voinţă sinceră de a înlătura rele ge­ne­rate şi impuse de politică s-ar re­a­liza tot printr-un act politic.

 

 

2 mai 2011
(Sursa: Jurnalul Naţional)
 
 

 

Tags:

România mea

Solomon Marcus: Fără joc şi umor, educaţia nu are nicio şansă

by Amalia Istrate L, mai 02 2011 20:11

 

"Viaţa este un spectacol pe care nu mă satur să-l contemplu."

 

 

Dacă ai vrea să-i prezinţi minimalist viaţa şi activitatea, la fel de tumultuoase, când a adulmecat precum un lup hămesit în solitudinea sa tot ce este cuprins intre 1+1 şi un oximoron, între radical din 364 şi semiotică, atunci ai spune despre el că s-a născut la Bacău, la 1 martie 1925 într-o familie de croitori şi este un mare matematician român.

 

Dar dacă vrei cu adevărat să descrii măcar o parte ,o părticică din ceea ce-l frământă şi l-a frământat toată viaţa pe omul Solomon Marcus, v-a trebui să-ţi bagi bine minţile în cap, să declanşezi butonul "curiozităţii” şi să-l descoşi bine. O fire foarte activă, e greu să-l "prinzi” între două avioane spre Canada şi Israel sau cine ştie ce altă destinaţie din lume unde participă la conferinţe şi seminarii. Unii l-ar percepe ca un tip solitar, ascunzându-se de un vârtej al lumii în care nu s-ar vrea prins cu nici un chip. Găseşte bucurie în cele mai banale şi fireşti lucruri care i se pot întâmpla unui om. Se trezeşte în fiecare dimineaţă ca şi cum ar fi prima zi din viaţă. Dar, are nevoie "organică” de afirmare socială, de a se face folositor altora, cea mai mare satisfacţie a sa fiind să constate că-i poate ajuta pe alţii. De aici şi pasiunea sa pentru profesia de dascăl.


● Când şi cum aţi descoperit matematica? Când v-aţi dat seama că este frumoasă?

În anii de şcoala, matematica s-a ascuns de mine. Purta o masca. Abia la universitate a lăsat masca deoparte şi am putut să descopăr frumuseţea ei.

● L-aţi avut profesor pe Ion Barbu. Cum era el ca profesor?

A fost singurul meu profesor care m-a introdus în laboratorul său de lucru, am putut vedea cum arată matematica în stadiul ei de intrebare şi de căutare, nu numai in cel de defilare în faţa tribunelor de spectatori.

● Spuneaţi că matematica şcolară  a pierdut latura narativă . V-a "narat” matematica profesorul Ion Barbu?

Mai mult, ne-a dezvăluit, pe lângă latura narativă, pe aceea dramatică.
 
● El spunea că  "poezia  este o prelungire  a geometriei aşa că, rămânând poet, n-am părăsit niciodată  domeniul divin al geometriei”. Se poate traduce asta  prin "aşa cum matematica are nevoie de soluţii, şi poezia are nevoie de decodificare”?

Nu. Exact cum poezia nu se poate traduce în limbaj comun, nici limbajul matematic nu e traductibil în cel ordinar. Dar cuvintele au un rol esenţial în limbajul matematic.

● Ce este de fapt matematica?

Are prea multe înfăţişări pentru a o putea prinde într-o definiţie. Dar, cum bine a observat Gr. C. Moisil, are ceva dintr-o amantă: ea se răzbună nu atunci când o ataci, ci când o neglijezi.

● Matematica mi-a dat batai de cap din scoala. Nu sunt un om al cifrelor. Ce mi-ati spune spune mie la 13-14 ani, ingrozita de matematica, sa ma faceti sa nu mai fug de ea?

V-aş spune să căutaţi cărţi bune, deci altceva decât manualele şcolare, pentru a descoperi că matematica este peste tot, că ea reflecta arhitectura minţii noastre şi că are eleganţa şi subtilitatea artei.

● Deci, matematica e în toate sau toate sunt în matematică?

Matematica este peste tot, dar prezenţa ei este indirectă, e mediată de ştiintă, de artă, de inginerie şi de spiritualitate. Totuşi, ea nu epuizează lumea, viaţa, personalitatea noastră. Universalitatea matematicii nu este de natură dominatoare, imperialistă, ea este sinergetică, nu conflictuală ; gata de colaborare, nu exclusivistă.

● Nu faceţi mare diferenţă între cifră şi cuvânt. Unde se îmbină matematica şi literatura?

Cifra şi cuvântul sunt implicate în alfabetele şi vocabularele care stau la baza civilizaţiei noastre. Matematica şi literatura se află amândouă sub imperiul universurilor de simbolizare şi de ficţiune, ele nu pot trăi fără metaforă şi fără capacitatea pe care o are uneori localul de a da seama despre global, a clipei, de a da seama despre eternitate. Ele nu pot trăi fără perspectiva infinităţii.

● Aţi spus într-un interviu că aceste prejudecăţi, conflictul dintre poezie  şi matematică sunt rezultatul unei educaţii greşite. De ce?

O educaţie corectă ar fi trebuit să dezvăluie şcolarilor solidaritatea poeziei cu matematica, aşa cum am schiţat-o mai sus.  Din inerţie şi comoditate, nu s-a întâmplat acest lucru.

● Ce i-aţi spune lui Flaubert  care zice că poezia  e o ştiinţă la fel de exactă ca şi geometria?

Nu ştiu unde şi când a spus Flaubert acest lucru, dar ştiu că Albert Thibaudet, în a sa «Fiziologie a criticii» , a spus ceva asemănător: « frumosul determină stări imprecise, dar e realizat cu mijloace precise».

● Dar putem spune ca intalnim aceeasi rigoare din matematica si in poezie, sau in fictiune chiar?

Da, putem spune acest lucru, numai că rigoarea poetică e de altă natură decât cea matematică; prima se referă la calitatea sugestiei, a doua are în vedere corectitudinea logică.

● Einstein spune ca "atâta timp cât matematica se implică în realitate , rezultatele ei nu sunt sigure . Atâta vreme cât rezultatele matematice sunt sigure, ele nu se aplică în realitate”. Înseamna asta un univers de ficţiune?

Înseamnă că matematica, întocmai ca şi arta, are nevoie de medierea unui univers de ficţiune, pentru a-şi putea manifesta impactul asupra vieţii contingente.

● I-aţi descoperit pe Arghezi, Blaga, Rilke şi Esenin înainte să iubiţi cifrele…

I-am descoperit în adolescenţă, un frate al meu mai mare mi-a adus în atenţie cărţile lor. De atunci, nu m-am mai despărţit de ei niciodată.

● Cum convingeţi un profesor de matematică de liceu sau şcoală, că matematica are şi o latura narativă, care trebuie arătată elevului?

Am explicat mereu acest lucru, începând cu extraordinarul exemplu al Trigonometriei lui Gheorghe Lazăr. Renunţarea la narativitate se face în dauna sensului, a semnificaţiei. Riscăm să reducem matematica la dimensiunea ei sintactică.

● Şi tot dumneavoastră spuneaţi că singura educaţie eficientă e aceea care se prevalează de joc. Profesorii de azi probabil nu au timp, nu au stare, nu au ştiinţă. Sunt puţini cei care folosesc jocul. A eşuat astfel şcoala românească? Ce nu are ea, ce-i lipseşte?

Am scris o carte întreagă pentru a răspunde la această întrebare (Paradigme universale III. Jocul). Fără dimensiune ludică şi fără umor, educaţia nu poate reuşi. Numai că trebuie să descoperim valoarea jocului într-o altă ipostază decât aceea a divertismentului. Din păcate, în mass media românească nu s-a aflat încă de această distincţie, nici sistemul educaţional nu o înregistrează.
 
● A ucis învăţământul românesc curiozitatea şi spiritul creator? Spuneaţi că şcoala ignoră total educaţia frecventării internetului. E adevărat că dependenţa de Internet este asimilată uneori cu o dependenţă nocivă şi adesea confundată cu dependenţa de jocurile pe calculator. Tentaţiile fiind mari, un părinte sau un dascăl va evita introducerea lucrului cu computerul din teama generării dependentei. Unde e pragul pentru ca Internetul să nu mai fie privit ca "o babă cloanţă”? Dacă un copil vrea să caute o informaţie, unde e mai bine să o caute: pe Internet sau într-o carte?

«A ucis» e prea tare, dar nu le educă. Orice copil are curiozitate, problema este în ce direcţii este ea orientată. Dacă familia şi şcoala nu reuşesc să direcţioneze curiozitatea copilului spre înţelegerea şi cunoaşterea naturii, a societăţii, a fiinţei umane, spre ştiinţă, spre cultură, spre artă, spre spiritualitate, spre afirmarea gândirii personale, atunci copilul va rămâne poate pentru totdeauna la nivelul curiozităţilor derizorii şi din astfel de copii se vor recruta mai târziu cei care (ca la 4 martie 2011) vor ocupa poziţii la canale de televiziune şi vor programa «breaking news: Irina rămâne la Iri» iar la 4 aprilie 2011 vor anunţa : « breaking news : Irina trece la Monica » şi tot aşa cu Oana şi cu Pepe, cu Meme şi cu mai ştiu eu cine şi vor găsi pe alţii, din păcate mulţi, care aşteaptă astfel de veşti şi aşa acţionăm împotriva unei educaţii corecte. Tot aşa cu internetul. Needucat, tânărul va zburda pe internet în zona distracţiilor facile, a curiozităţilor mărunte, nedemne de atenţia noastră. Dar internetul e ca lumea, include de toate. Fără educaţie, te pierzi. Dacă odrasla ar afla de la părinţi, fraţi, profesori cum anume, la momente potrivite, vizita pe internet la adrese potrivite îţi satisface dorinţa de a înţelege şi de a cunoaşte răspunsul la întrebări interesante, care vin în întâmpinarea celor aflate din manual, atunci nu am mai ajunge să condamnăm în bloc internetul şi să-l asimilăm cu drogurile.  Nu există niciun conflict între carte şi internet, parteneri care au nevoie unul de celalalt.

● Cum credeţi că se naşte omul? Rousseau spune că omul e bun prin natură, dar că-l corupe civilizaţia. Cu voia dvs. eu constat o răutate atât de neşlefuită la unii copii mai mici, care se bucură atunci când chinuie un animal sau un alt copil.

Creierul uman are trei componente, care au apărut în trei etape diferite ale istoriei sale: creierul reptilian, care controlează instinctele, creierul paleomamifer, care răspunde de emoţii, şi neocortexul, care se află la baza comportamentului raţional al omului. Se consideră că trecerea de la faza a doua la cea de a treia s-a făcut cam pripit, motiv pentru care fiinţa umană a rămas cu urme de comportament schizoid, pe care numai educaţia şi cultura le pot ţine sub control. Dar cum să le ţină, dacă, iată, la 6 aprilie, pe la ora 9 dimineaţa,  văd la televiziune filmul «Dovadă de iubire» episodul 193, precedat de explicaţia «Genul programului: dramă. Copiii sub 12 ani îl pot viziona numai cu acordul părinţilor sau împreună cu familia» şi chiar de la început violenţa şi împuşcăturile sunt la  ele acasă: «du-mă repede, mă urmăreşte cutare, ştii că l-am omorât pe fratele lui», « hai mai repede că-şi sparg creierii », mişună la tot pasul indivizi cu pistoale, pentru a nu mai vorbi de pleava socială care populează întregul film. Iată ce li se recomandă copiilor sub 12 ani. În acest fel stimulăm urmele de comportament instinctual pe care le-aţi remarcat la copii şi sabotăm formarea unor deprinderi pozitive.

 

Autor: ANDREEA TUDORICA

2 mai 2011

(Sursa: Jurnalul National)

Foto: Dragoş Stoica / Jurnalul Naţional

 

Tags:

România mea

România mea

by Amalia Istrate S, ianuarie 22 2011 13:44

 

      "Din iubirea mea faţă de ţară, face parte şi disperarea mea de a vedea ce şi cum trăim. Vă semnalez că, mai nou, eu nu mai sunt disperat. (…) Disperarea este, în adâncul ei, o altă formă de speranţă, dar îmi dau seama că lucrurile nu se vor mai îndrepta, în timpul vieţii mele.

     Pesimismul meu este modul de a refuza să judec normal, o anormalitate.”

Octavian Paler

 

 

 

 

Tags:

România mea